Copiii invata ceea ce traiesc

Sunt mai bine de sase decenii de la publicarea poemului cu acest titlu, scris de Dorothy Law Nolte. Dar nu despre acest poem vreau sa va vorbesc azi. Ci despre esenta lui. Despre acest “copiii invata ceea ce traiesc” care, intre si dincolo de cartile mai mult sau mai putin utile de parenting, ar trebui sa fie un fel de biblie al educarii celor mici.

Stiu ca fiecare parinte isi doreste ce e mai bun si mai frumos pentru copilul sau si incearca sa il invete numai de bine. Sa vorbeasca frumos, sa ii respecte pe ceilalti, sa lupte pentru ceea ce ii place, sa aiba incredere in el, sa …, sa…. Dar oare cat facem noi, parintii, din ceea ce ii invatam, ii indemnam sau ii fortam, pe alocuri, pe copiii nostri sa faca.

Am ajuns la convingerea ca in zadar ii spui copilului tau sa salute cand intra in scara blocului, daca si tu ajungi sa mormai un “Buna ziua” printre dinti, pentru ca stii ca vecinul de la 1 nu-ti raspunde niciodata la salut. Mai lasa-l pe vecin cu cresterea si auto-educatia sa! Tu spune cu gura mare si zambet larg pe buze “Buna ziua”, ca si cum ti-ai revedea o veche cunostinta. Si, eventual, abtine-te sa-ti tragi copilul de maneca pentru ca el nu a fost la fel de zambitor sau ca s-a auzit doar el pe sine cand cica a salutat. Lasa-ti propriul salut (de fiecare zi, de fiecare data) sa fie unicul indemn! Curand va da mai multe si mai bune rezultate! E adevarat ca nu si cu vecina de la parter (sau oricare alt etaj) care deschide usa de cate ori aude zgomot pe scara, de parca ar tine condica celor care intra si ies din casa. Copilul e suficient de istet si empatic sa nu rezoneze cu acest comportament si, deci, cel mai probabil, nu va saluta de fiecare data cand de dupa usa se vor ivi doi ochi sticlosi.

Indraznesc sa va intreb: de cate ori spuneti celor din jur si chiar propriului copil “te rog frumos”? Pentru lucruri aparent banale si informale. Sau “multumesc”? Sau “cu placere”? Dar vrei sa iti auzi copilul spunand “te rog frumos, mami, imi mai pui apa in pahar”, nu? Daca pentru tine toate aceste forme de politete sunt formalitati si nu fac parte din vocabularul uzual, de ce te astepti ca propriul tau copil sa fie altfel si il dojenesti ca nu se ridica la nivelul asteptarilor tale?

Am auzit si parinti care se plang ca celui mic nu ii mai pasa de jucarii si ca nu stie sa aprecieze ceea ce primeste. La prima vedere cauza este ca are prea multe. Tind sa contrazic. Si i-as intreba pe acesti parinti: de cate ori ai zambit in lacrimi de bucurie cand ai primit un cadou, mai ales cand nu era ziua ta? Cam cat de extaziat ai fost cand ai primit un cadou simbolic? Si de cate ori ai spus “Multumeeeeesc! Este exact ce imi doream!” (desi era ultimul lucru de pe lista) si ai probat imediat cadoul primit?

Ca sa nu mai vorbesc despre “iarta-ma”, “imi pare rau”, “n-am vrut”. Cand fac o boacana, neaparat copii trebuie sa realizeze si sa vina cu scuzele in buzunar. Dar noi, parintii, de cate ori nu gresim unul fata de altul si chiar fata de micutii nostri? Avem puterea sa o recunoastem in fata lor? Sau intre noi, adultii? Stim sa ne cerem iertare? Am auzit de multe ori, un parinte spunandu-i copilului, dupa ce l-a pus sa isi ceara iertare: “nu te cred”, “nu esti convingator” sau “mai spune o data, din suflet, ca si cum chiar ti-ar parea rau”. Va intreb: de unde sa stie cel mic cum sa spuna “scuze” cu tot sufletul? N-a vazut pe nimeni in casa facand asta, desi a fost martor la nenumarate greseli.

La fel si cu respectul. Tot mai multi adulti se plang in vremurile astea ca cei mici nu mai stiu ce e respectul. Revin: de unde sa stie? Ganditi-va la voi, adultii. Cat de mult va respectati colegii sau sefii? De cate ori n-ati venit acasa si i-ati povestit partenerului de viata (si totodata celuilalt parinte al copilului dvs, care este atent la ceea ce spuneti chiar si din cealalta camera ) despre un coleg sau sef pe care, evident, din cele spuse, nu dati doi bani? Sau despre un asa-zis prieten? Ba am intalnit cazuri de parinti care au vorbe de duh in fata copilului chiar si despre profesorii acestuia si parinti care isi tin copiii acasa, desi nu sunt bolnavi, pentru ca oricum in tura este doamna educatoare pe care parintele adult nu o place. Asta se cheama respect? Copilul trebuie sa invete de aici respect? Fata de cine? Ca nici fata de proprii parinti nu prea are de unde sa-l invete, cand va vede pe voi adultii ignorand apelurile telefonice de la proprii vostri parinti sau enervandu-va si tipand la ei, la bunicii depasiti de toate curentele de parenting din ziua de azi.

Copiii invata ceea ce traiesc, nu ceea ce le spunem noi adultii-parinti sa traiasca. In zadar le spunem noi sa faca una sau alta, daca noi nu facem nimic din ceea ce le spunem lor. “Sa faci ce zice popa, nu ce face el” nu functioneaza in educarea unui copil.

Din pacate, suntem prea putini adulti-parinti care ne invatam pe noi insine sa traim asa cum ne indemnam proprii copii sa o faca.

*Publicat de smartandhappychild.ro