Da, eu ma “sacrific” pentru copil

Am tot auzit in ultima vreme ca parintii nu trebuie sa se sacrifice pentru copii. Asa cum aud prieteni, fara copii sau cu copii mici, batandu-se cu pumnii in piept ca ei nu se vor sacrifica niciodata pentru copii, nu vor renunta la viata lor.

Perfect! Bravo voua! Dar, ma iertati, ce intelegeti voi prin sacrificiu pentru copil?

Eu stiu parinti care intr-adevar au fost nevoiti sa se sacrifice pentru copil. Sa nu puna carne in fiecare mancare. Sa munceasca ceva in plus pe langa serviciul de baza. Sa renunte la concediu un an sau doi. Dar asta doar ca sa ii plateasca mostenitorului costurile de cazare si mancare la liceul care nu era in localitate cu ei, sa ii plateasca taxa de inscriere la facultate si altele similare, pana cand studentul s-a angajat in paralel cu frecventarea cursurilor universitare.

Dar acei parinti, care chiar nu aveau alta solutie de a-si sustine copilul decat prin acest tip de sacrificiu, desi ei nu il numesc sacrificiu, ci efort, nu i-au reprosat niciodata copilului ca s-au sacrificat pentru el, nici macar nu au simtit asta ca pe o povara, ci ca pe o datorie pe care orice parinte o are: sa fie alaturi de copilul lui, sa il sustina cum pot pentru a-si gasi un drum. Nu i-au dat copilului bani de mers in cluburi, dar nici nu i-au cerut acestuia sa vina saptamanal acasa, sa ii rasplateasca pentru efortul lor. A facut-o el singur, cand si cum a putut, si nu pentru ca parintii s-au sacrificat pentru el, ci pentru ca i-au fost alaturi si l-au sustinut atunci cand a avut nevoie. (Din pacate, stiu si parinti care le spun copiilor ca de-aia i-au facut, ca sa aiba un sprijin la batranete, dar asta e alta poveste, care nu intra in subiectul de azi).

Ceea ce ma contrariaza pe mine astazi este ca cei pe care ii aud militand impotriva sacrificiului parintesc nici nu au de ce sa isi puna problema asta. Au suficienti bani cat pentru trei concedii pe an, cu sau fara copil. Au cu cine lasa copilul in caz ca vor sa se duca la o petrecere nocturna. Isi duc copiii la gradinite sau scoli private. Iar eu nu pot sa nu ma intreb: care e sacrificiul acela de care va temeti voi, pe care nu o sa il faceti niciodata?

Mi s-a reprosat la un moment dat ca eu nu imi traiesc viata. In prima secunda m-am mahnit. In a doua, m-am gandit ca poate are dreptate. Apoi, am analizat. Ce faceam eu inainte de a fi mama si ce fac acum.

Inainte ma duceam la film. Cat a fost bebelus, pana la patru luni, l-am luat cu mine la film (stiu, nu orice mama face asta, dar al meu dormea fara nicio problema). Apoi, dupa ce a devenit sensibil la zgomotele de la cinema, am mers fara copil, el ramanand acasa cu bunicii. Acum mergem impreuna, la filme de animatie, in special, care oricum mie mi-au placut intotdeauna. Deci la capitolul filme nu ma vad nici sacrificata, nici fara viata.

Inainte ma duceam la concerte. Cat a fost mic, am fost la concerte fara el – el, acasa cu bunicii; acum merge si el la concerte (chiar si de oameni mari), uneori are mai multa rabdare, uneori mai putina, totul depinde de fapt de cata rabdare am eu sa il antrenez si pe el in ceea ce se intampla. Deci, supravietuim cu brio si la acest capitol.

Inainte mergeam la teatru (recunosc ca nu atat de mult ca in vremea studentiei, deci copilul n-are nicio treaba). Acum mergem in special la teatru pentru copii. Nu ma vad suferind nici aici, cele mai multe dintre piese sunt foarte frumoase (mai frumoase chiar si decat niste prestatii de adulti pe care le-am vazut eu in timpul studentiei, cand devoram tot ce prindeam in materie).

Inainte citeam mult. Acum citim impreuna carti pentru copii, iar eu citesc pentru mine pe drumul cu metroul. Nu ma vait deloc.

De iesit la plimbare nu mi-a placut niciodata sa ies singura. Un motiv in plus sa ies cu copilul meu afara. Si nici la cumparaturi nu trebuie sa mai vorbesc singura printre rafturi. Iar bucuria de a cumpara o jucarie de plus are acum si o scuza intemeiata. As zice ca sunt chiar de trei ori mai castigata decat inainte.

Deci, unde este sacrificiul? A, da, stiu. Ajung acasa si, in loc sa ma arunc in fotoliu in fata televizorului, prefer sa accept invitatia copilului de a colora impreuna sau de a desena orice in timp ce el completeaza pagina de liniute, cifre sau litere (nu ca as pierde mare lucru la televizor). Si renunt la emisiunea sau serialul preferat pentru a-i citi copilului povestea de seara, pentru ca se apropie ora de culcare. Si uit de propria oboseala si guturaiul care ma incearca si de dorinta de a boli pana tarziu intr-o zi de weekend, atunci cand cel mic tuseste, are febra sau, dimpotriva, are nevoie de un partener de joaca.

Ma simt uneori obosita? O, da! Am momente cand ma simt depasita? Cu siguranta! Sunt zile cand as lenevi si-atat? Fara doar si poate! Dar faptul ca imi petrec timp cu propriul meu copil si el imi zice ca este foarte fericit cand stau cu el, ma joc cu el si il iau in brate, mi se pare cel mai mare castig al statutului meu de mama sacrificata si far’ de viata.

Pentru ca eu cred ca despre asta este vorba. Despre un nou statut. Pe care l-ai ales si pe care trebuie sa ti-l asumi: statutul de parinte. Nu ti-a pus nimeni pistolul la tampla sa devii parinte. Tu ti-ai dorit asta! Atunci, actioneaza ca atare! Un parinte, cred eu, nu trebuie doar sa ii asigure copilului mancare, haine si jucarii. Un parinte este alaturi de copilul sau la bine si la greu. Vrea copilul sa sara intr-un picior, tu, parinte, sari alaturi de el. Vrea sa se dea cu capul de perete, deseneaza-i un cerc pe perete. Vrea sa se duca pe luna cu tricicleta, unge-i rotile cu ulei.

Sustine-l in visele sale! Fii alaturi de el si ajuta-l sa mearga inainte, chiar si lasandu-l sa se loveasca cu capul de tocul de sus, va invata mai bine! Raspunde-i la zecile de mii de intrebari fara sfarsit sa maxim de obositoare, asa va reusi sa afle, sa descopere, sa fie mereu interesat de tot si toate, sa devina mai bun. Ia-l cu tine la toate evenimentele importante de familie – nunti, botezuri, cumetrii; cum crezi ca va invata cum e viata?

Explica-i ca lumea nu e roz, n-a fost si nu va fi niciodata. Ca oamenii nu sunt toti buni si ca nu vor fi doar momente frumoase de-a lungul anilor. Arata-i ca si tu obosesti, ca si tu cedezi, ca si tu ai defecte si esti vulnerabil; adultii nu sunt perfecti si invata si ei in fiecare zi, asemeni copiilor.

Ia-l cu tine in excursii si vacante. Drumul va fi mai lung cu atatea opriri si vezi zabovi mai mult sa ii explici existenta unui stalp in mijlocul drumului decat istoria si stilul arhitectural al unei cladiri celebre, dar traindu-le pe propria piele va descoperi bucuria cunoasterii lumii de-aproape si de departe, nu din pozele pe care le vei aduce cu tine pe telefon sau tableta.

Sunt toate acestea sacrificii? Poate ca da. Dar daca tu, ca parinte, nu ii esti alaturi, nu il sustii si nu te sacrifici pentru el, atunci cine? Scoala? Sistemul? Societatea?

*Publicat de smartandhappychild.ro