Ai nevoie de fani. Sau: ai nevoie de fani?

M-am inscris la primul eveniment #DPT de anul acesta inca de la finele anului trecut. De cand am vazut tema evenimentului mi-am zis: e dintr-un univers paralel, dar poate prind eu ceva din zbor de-acolo. Despre Instagram era vorba. Aplicatia aia pe care o am pe telefon nu de prea mult timp si careia i-am acordat si mai putina atentie, pentru ca – pe cuvant – n-a reusit sa ma convinga ca are vreo legatura cu existenta mea.

Ca sa intelegeti mai bine cam cum e relatia asta de toleranta reciproca dintre mine si Instagram, sa privim putin in urma.

Blog – Facebook – blog

Cand am intrat eu prima data pe Facebook a fost pentru ca voiam sa stiu ce e cu acel Farmville pe care il juca toata lumea (apropos, mai joaca cineva astazi Farmville?; mai exista Farmville?) si la care aveai acces doar daca aveai cont pe Facebook. Si apropos, atunci nu aveam cont, dar am intrat pe contul altora 😀

Pe-atunci scriam deja ani buni pe un blog creat free pe platforma blogspot. Blogul acesta se pare ca a fost si elementul care a creat o prima legatura dintre mine si sotul meu.

Revenind la Facebook. Eu am vazut in aplicatia asta o cale de a tine legatura cu oameni pe care ii vedeam foarte rar. Ba chiar, prin intermediul Facebook, am (re)descoperit fosti colegi de scoala de care nu mai stiam nimic, al caror numar de telefon nu il aveam (ca atunci cand am terminat noi scoala nu aveam mobile; de fapt, nici nu auzisem de asa ceva), si am inceput sa pastrez legatura cu oameni care plecasera din tara si despre care altfel mi-a fi fost greu sa aflu vesti.

Asta am vazut eu mult timp in Facebook: o cale de a aduce mai aproape pe care altfel distanta (de timp si mai ales spatiu) ii tine departe unii de ceilalti.

Relativ recent am vazut in Facebook si altceva. De cand jobul mi-a impus-o cumva, concomitent oarecum cu lansarea blogului personal (cu nume propriu, tema proprie etc). Respectiv, o cale de a face cunoscut ceva – un serviciu, un produs, munca mea. Mai pe limba domeniului, un canal de comunicare media, o cale de promovare.

Recunosc ca, desi astazi am peste 500 de prieteni, sunt foarte foarte putini pe care sa nu ii fi cunoscut la un moment dat, pe care sa nu ii fi intalnit o data in viata. Lista mea este compusa din fosti colegi de scoala, fosti colegi de job, prieteni mai mult sau mai putin apropiati, oameni pe care i-am cunoscut datorita blogului, care activeaza in acelasi domeniu.

Inca imi place sa crede ca Facebook-ul este mai mult o cale de comunicare (vorbesc nu doar prin mesaje, ci si apeluri telefonice, cu prieteni de peste hotare), decat o cale de promovare. Si admit ca am avut mai multe momente – mai ales de cat am acceptat Facebook-ul ca si canal de promovare – cand am avut asa o pornire de a inchide tot.

Instagram? De ce?

In contextul acesta poate veti intelege de ce nu m-am imprietenit si cu alte aplicatii pe care eu le-am vazut relativ similare, dar mai limititative. Spre exemplu, Pinterest. Adica eu aveam prietenii mei pe Facebook, cu care impartaseam deja imagini din viata noastra. La ce imi mai trebuia si Pinterest?

Aceeasi intrebare mi-am pus-o si cand am auzit de Instagram. De ce sa dublez informatiile, imaginile? Nu le aveam pe Facebook? Ba chiar Facebook-ul ma lasa sa povestesc mai multe…

Mi-am facut cont relativ recent doar pentru ca incercam, cu o prietena, sa ne lamurim care-i treaba cu aplicatia asta de care auzeam tot mai des. Am facut contul, am pus vreo doua poze si cred ca ramas undeva intr-un fundal de interes online. Dupa aceea, cand imi mai aminteam, cand si cand, mai aruncat o poza-doua – cu link catre Facebook, crezand ca impusc doi iepuri de-odata – desi nici eu n-as fi putut sa explic de ce incarc poze pe Instagram. Poate doar ca sa nu zic ca mi-am incarcat memoria telefonului cu o aplicatie pe care nu o deschid niciodata.

Si uite-asa, total “afona” intr-ale Instagramului, am ajuns eu la evenimentul cu numarul 10 al Digital Parents Talks, tocmai despre Instagram.

In fata noastra s-au prezentat: Robert Diaconeasa, aka daddycool.ro, Mihai Raitaru, fotograf, si Alina Rachieru Ilie, brand manager la Pineberry.

Daca la ultimii doi, am simtit putin ca nu e tocmai din lumea mea, pe de o parte pentru ca eu am un telefon cu care fac poze si nu prea mananc DSLR pe paine, iar pe de alta parte eu “vand” povesti, experiente personale, intrebari si lovituri cu capul de tocul de sus al usii, nu un produs premium, la prima parte a evenimentului i-am multumit in gand lui Robert ca a raspuns, fara sa stie, la o doleanta a mea, neexprimata. A vorbit pe limba muritorilor de rand, ca la prosti. Si pe cuvant ca am plecat cu niste lucruri despre Instagram, pe care si Alexa se asterne frumos pe hartie. Pardon, ecranul calculatorului.

Eu am priceput asa:

• Ai nevoie de o idee, de o poveste, o tema pentru tot ce postezi pe Instagram. Adica nu pui azi mancare, maine pisici, poimaine copii, si peste o saptamana o gura de canalizare. Iti alegi ceva cu care crezi, care te reprezinta, pe care il poti transmite prin imaginile postate. Daca-i familie, familie sa fie; daca-s jocuri pentru copii, jocuri pentru copii sa fie; daca-s calatorii, locuri de prin calatorii si asa mai departe. Adica sa fii tu, dar nu tu cu toata nebunia din viata ta, ci doar cu o felie
• Imaginile postate pe Instagram nu sunt vazute doar de cei pe care ii ai in lista. Si de-aia poti sa ai surpriza unui “like” de la oameni total straini universului tau. Cam asta ar fi diferenta fata de Facebook, despre care eu habar n-aveam inainte.
• Daca vrei – pe termen mediu sau lung – sa produca ceva Instagram-ul (adica sa monetizezi, sa scoti bani din el, prin proiecte sustinute de clienti), trebuie sa muncesti putin. Ma rog, putin mai mult poate la inceput, dar in mod evident constant, calculat, cu rabdare si incredere. Daca vrei, ca nu cred ca e musai
• Sa fii tu insuti, dar si oarecum identificabil in masa de profiluri. O varianta ar fi sa ai un hastag al tau. A, bine, cu hastagurile mi se pare in continuare o nebunie. Aia cu sa pui 20-30 de hastaguri la o postare, eventual sa nu fie mereu aceleasi sau cel putin nu in aceeasi ordine, mi se pare out of my league in acest moment, dar cine stie in viitor… Atat stiu ca, desi in prima faza, m-a incuiat faza cu hastagul personal, eu neputand sa-mi fac un hastag cu numele blogului pentru ca e acelasi cu numele meu, pana la finalul evenimentului m-a lovit inspiratia – care, de altfel, era la mintea cocosului. Asa ca am un hastag: #ScrieriFelurite. Acum sper sa-l si folosesc 😀
• E o idee sa treci pe profil de business ca ai niste ustensile suplimentare care iti vor fi utile cand o sa vrei sa cresti (ca business) si sa si raportezi niste cifre. Dar ideea de a avea doua conturi diferite: personal si de business nu cred ca e chiar universal valabila. Adica daca ai un SRL care vinde niste servicii sau/si mai ales produse, mi se pare ok. Dar cand te vinzi pe tine, cand esti un coach / trainer, cu un PFA, spre exemplu, deci e acelasi nume, personal nu prea vad de ce sa muncesti pe doua conturi.

Despre invataturile despre Instagram, au mai scris si: Irina, Cristina, Laura, Alexandra, Elena.

Cireasa de pe tort: fani online vs. prieteni offline

Lucrul cel mai important cu care am plecat eu de-acolo a fost insa atmosfera, energia. (Recunosc ca la asta au contribuit si fructele oferite de partenerul Lidl, precum si faptul ca am castigat un cadou la un soi de tombola, niste produse de baie pentru copii mici, de care voi profita si eu :D)

Am spus asta mai multor prieteni apropiati: daca imi este dor de ceva in perioada asta, imi este dor de oameni. E un adevar. Nu stim atat de mult nevoia de locuri, de informatii sau de nu stiu ce succese, cat mai ales de oameni dragi alaturi. Si apropos, m-am bucurat mult mai mult si am considerat-o un mai mare succes personal, cand un alt parinte, total necunoscut, cu o situatie dificila cu copilul scolar, mi-a multumit pentru solutiile oferite, decat orice cifra de reach sau like-uri pe o postare sau un articol.

Revenind, a fost placut sa ma opresc in loc, la un moment dat, si sa ma uit in jur, la aceasta familie #DPT, care are mari sanse sa creasca frumos, datorita fetelor de la Parenting PR, care au avut aceasta idee, de a aduce comunitatea bloggerilor parinti la un loc, si de a munci sa le ofere un sprijin real.

Am ajuns acasa cu toata nebunia asta de informatii, ganduri si sentimente, si mi-am tinut promisiunea facuta fiului meu, de a vedea “The Mojie Movie”. Ca sa mi se confirme ca nimic in lumea asta nu e intamplator. Ca tocmai in ziua aceea, dupa acel eveniment, aveam sa vad cu fii’miu fix acel film, poate prea subtil pentru un copil care nu stie cu ce se mananca aplicatiile de pe un smartphone, dar cu niste mesaje cheie pentru noi astia care am ajuns sa traim mai mult online, decat offline.

Si va las aici un fragment edificator.

Acum, ziceti voi? Ce preferati: sa alocati din prea putinul vostru timp liber postarilor, like-urilor si comentariilor pe Instagram sau Facebook sau sa folositi telefonul pentru un apel catre cineva pe care nu l-ati mai auzit de mult? Ce va doriti mai mult: sa cresteti online, pentru ca viitorul e online, sau sa va pastrati oamenii dragi aproape, pentru ca sufletul vibreaza din energia relatiilor adevarate?

Sau poate sunteti printre norocosii care pot si reusesc sa mentina echilibrul intre fanii online si prietenii offline.

Oricum, va recomand filmul 😉

Si pana atunci, va dau si linkul catre profilul meu Instagram, ca sa nu ziceti ca m-am informat degeaba 😀