amintiri de ziar (2)

Am avut si momente bune, in care am scris ce mi-a placut si mi-a placut sa scriu, in care am ras cu lacrimi alaturi de colegi (mai ales de cei acreditati pe primarie pe vremea lui Base), in care am dat deschiderea de ziar si tot asa. Am fost la subiecte incognito, d’alea cu vandut copii, spagi la popi pentru nunti si alte cele. Am reusit si sa obtin exclusivitati, poate doar pentru ca lumea ma vedea mai mica si nu simteau vreo retinere sa imi povesteasca vrute si nevrute, realizand mai tarziu ca au dat pe gura ceea ce trebuia sa ramana secret.

Dar am facut si multe tampenii, si nu in sensul de glume, de distractii. Ci, pentru ca eram la news, la social, am fost trimisa pe teren si la multe prostii si subiecte care nu imi produceau nici cea mai mica satisfactie.

Sa ne amintim spre exemplu de nspemiile situatii cu indivizi care se urcau pe te miri ce cladiri si amenintau ca idiotii ca se arunca. Credeti-ma ca ajunsesem aproape sa imi doresc sa se arunce naibii unul o data ca sa am ce scrie si ca sa scap mai repede de asteptatul ca proasta in strada sa existe un final la scena ridicola la care asistam. Si uite-asa am ajuns sa nu ma mai miste niciun ametit d’asta care zice ca se omoara daca nu stiu cine nu stiu ce nu face. Nu mai am decat o singura reactie: asa, si? omoara-te! cine nu te lasa?; sau in cel mai fericit caz spun doar: niste nebuni.

Am fost si pe la niste expozitii de animale – alta minunatie – unde m-am lamurit ca oricat de mult mi-ar placea mie patrupedele, n-o sa cresc niciuna vreodata intr-un apartament la bloc.

Dar cred ca locurile si subiectele care m-au impietrit cel mai mult (in sensul ca par de cele mai multe ori o persoana rece, distanta, dura) au fost accidentele, exploziile, victimele umane in general.

La accidentele de masina discursul clasic al sefilor era: Cati morti sunt? A, cum, doar raniti, niciun mort? Atunci anunta-ma cand moare unul si mai vedem! Pana atunci, o stire de coloana, de cinci randuri.

Nici nu mai stiu la cate blocuri explodate am ajuns. Cum aratau, Dumnezeule! Parca ii si vad pe bietii oameni ravasiti ca nu mai au nimic. Si cum se mai gaseau altii care sa se bucure ca exista fapta si rasplata. In mult prea putine astfel de momente am putut sa fiu jurnalist. Am ramas om. Si nu m-am dus sa trag pe nimeni de maneca sa interoghez cu intrebari stupide de tipul: cum va simtiti. Am stat mai mult si am ascultat. (Nu imi scoteam niciodata carnetelul de notite in fata acestor oameni; noroc ca m-a ajutat mereu memoria). Pe ici, pe colo, am spus o vorba care sa ii faca pe oameni sa se descarce (pana la urma, tot aveam nevoie de materie prima pentru ziar). M-am dus la autoritati, le-am preluat declaratiile populiste si de doi lei. Si atat. Am scris. Intrebandu-ma in sufletul meu cum as fi reactionat eu daca eram in locul lor. Daca mie mi-ar fi convenit sa imi calce ruinele casei toti cainii din presa si sa ma ia la intrebari, de parca tocmai castigasem la loto si aveam motive sa sarbatoresc si sa fac cinste la toata lumea. Si cand am simtit ca sefii mei nu erau tocmai multumiti de lipsa mea de duritate, m-am intrebat cam cat chef de duritate ar fi avut ei daca veneam la casa lor explodata sa ma dau mare jurnalist in viata.

Cred ca momentul cel mai ingrozitor din aceeasi serie a fost insa urmatorul. Imi amintesc si acum ca era intr-o duminica. Si ca de obicei, usor seceta de subiecte. Un nene a sunat la redactie sa ne dea un pont. Ca cica un vecin de-al lui s-ar fi sinucis pentru ca venise intretinerea foarte mare. Normal ca s-a dorit verificarea subiectului. Si ghici pe cine au trimis pe teren? Corect. Pe mine.

Am plecat cu Karina (era fotoreporter la noi atunci, o tipa super). Pe undeva prin Drumul Taberei, daca nu ma insel. Aveam adresa, nume, tot. Asa ca am ajuns relativ usor. Doar ca ne-am nimerit, intrand in bloc, fix cand era scos din casa mortul (iertati-mi aparenta indiferenta, dar adevarul e ca asa a fost: am ajuns chiar cand coborau cosciugul sa il duca la cimitir).

Va dati seama cat de penibil m-am simtit. Cum sa te apuci sa iei lumea la intrebari despre adevarul stirii ca omu’ s-a omorat din cauza intretinerii, chiar cand familia lui il plangea pe ultimul drum? Tre’ sa fii din piatra sau de o nesimtire crasa. Eu n-am putut. Si iar m-a ajutat fata mea, care Dumnezeu stie ce transmitea atunci. Cert e ca, asa, ca din senin, m-am trezit povestindu-mi-se de niste oameni, vecini si rude, taman patania care ma interesa. Si se pare ca asa era: omul se ingrozise de suma de la intretinere, avea si alte datorii, ramasese si fara serviciu, si din rusine, si din sentimentul de vinovatie fata de sotie, si din groaza ca nu mai era bun de nimic si mai mult incurca, se pare ca din toate aceste motive omul n-a mai rezistat si s-a aruncat de la balcon.

Eram terminata. Ma simteam ingrozitor, oribil. Ce cautam eu acolo? De ce invadam viata unor oameni si asa nenorociti? Cu ce drept? Karina (care facuse cred ca o singura poza pe furis) trecea prin aceeasi stare.

Imi amintesc ca am urcat in masina sa ne intoarcem in redactie si am izbucnit in plans. Ce meserie de tot rahatul. (Are rost sa mai spun ca sefii au fost incantati de subiect?! Doar nu fusesera ei sa ia interviu mortului).

Am avut mai multe momente in care, din diferite motive, m-a podidit plansul.

Cum ar fi faptul ca un sef (am uitat sa mentionez ca am schimbat o gramajoara de sefi, care mai de care – nu spun cum -, in cei patru ani de dat cu sapa la ziar) m-a facut cu ou si cu otet de m-am simtit ultimul om, ala pe care si gandacii il arata cu degetul si ii rad in fata, doar pentru ca n-am prins-o sa o trag de maneca pe Andreea Antonescu iesind de la bac, dupa ce ii murise tatal.

Nu vreau sa mai mentionez de faptul ca am fost luata la rost ca am tupeul sa ma duc la scoala, sa vreau sa-mi dau examenele, sa imi doresc sa termin facultatea.

Sau de faptul ca am avut sefi foarte draguti care mi-au ciopartit materialele in asa masura incat eram usor de dat in judecata, dar m-am ales doar cu mustrari de la director. Iar cand m-am dus sa ii reclam sefului in fata ca nu si-a asumat raspunderea pentru propriile-i fapte, tot eu am fost cea calificata drept nesimtita.

Dar toate aceste amintiri care stau acolo cumintele si pe care nu vreau musai sa le afisez, fiecare in parte si toate adunate, m-au adus in punctul in care ceea ce faceam era ca oricare alta munca, eu eram asemeni oricarui individ care se duce la munca si isi ia un ban la final de luna, cu singura exceptie ca nu aveam nici timpul, nici nervii sa imi amintesc si sa ma preocupe ca si eu mai exist, ca mai am o viata, o familie.

Ca am sau ar trebui sa am o sanatate am realizat cand, ajunsa la doi cardiologi, am aflat cu sinceritate (a medicilor) ca daca vreau sa ma mai bucur ca am implinit macar 30 de ani, ar trebui sa invat sa fiu mai nesimtita.

Ceea ce inca si acum incerc. Dar macar am trecut cu brio de 30