Ganduri. Amintiri

Bai, ce amintiri! Prima coborare in rapel

By  | 

Peste ce filmulet am dau eu azi… Uitasem de el. Dar de experienta in sine nu cred ca voi uita vreodata. Prima coborare in rapel.

Da, eu! Daca va vine sa credeti! Eu care am o usoara frica de inaltimi (depinde de cum reusesc sa nu intru in panica), eu care sunt anti-talent la orice tine de sport (poate mai putin la bowling, daca se pune) si care nu ma dau in vant dupa adrenalina, chestii noi bla-bla, aceeasi eu am coborat in rapel. Nu doar o data. Desi prima data nu se uita niciodata J

Se intampla in urma cu 8 ani. Pe vremea aceea mergeam in gasca la munte, cu cortul. Ce vremuri! Intre timp suntem toti acasa, cu copii, mai greu. Acum suntem mai batrani, mai pretentiosi, mai prapastiosi … Dar cine stie?

Revenind insa la subiectul filmuletului. Un pic de rabdare, ca vi-l arat imediat, sa radeti cu lacrimi :)

Era intr-un weekend de vara. Prima zi s-a cam dus odata cu gratarul. A doua zi, duminica, am fost goniti de ploaie. Dar noi aveam un plan in minte, facut de-acasa.

In gasca noastra era si este un tip care le are cu catararile. Primise in dar niste sfori noi. Asa ca trebuiau musai testate. Pe un pod, nici prea aglomerat, nici prea inalt.

Ceilalti mai traisera experienta. Pentru mine era o noutate la care nici macar nu visasem inainte de momentul adevarului. Dar am incercat. De doua ori chiar – o data pe pod, o data pe zid.

Mi-a fost o fricaaa…. O sa vedeti si in filmulet. Cand mi-a zis sa dau drumul la maini, am zis ca isi bate joc de mine. Cum sa dau drumul la mana? In ce ma mai tin?

Nu erau decat cinci oameni in jurul meu care imi dadeau indicatii. Dar eu nu ma uitam la nici unul dintre ei. Ii auzeam. Dar ochii imi erau tinta pe sfoara aia, sa nu care cumva sa dispara sau ceva.

Dar dupa ce am ramas in suportul acela… in chiloti, cum zicem noi… Mai oameni buni, care nu ati incercat vreodata, mai oameni buni, e asa o senzatie mistoooo!

Si mai si ploua! Ce sa zic… Eliberator! Tre’ sa traiti ca sa intelegeti. Dar pe bune ca merita incercat! Nu de la etajul 10, dar macar de la etajul 1. Foarte tare!

Am fost asa de fericita si de mandra de mine atunci… Cred ca se si vede in imagini.

rapel1 rapel2 rapel3

Imi amintesc ca ultima data cand am trait experienta a fost cand Robert era bebelus. Ca o mama “responsabila” ce sunt. Bine ca nici cu tati nu mi-e rusine – el s-a dat cu parasuta cand era Robert mic mic :)

family

Dar uite ca de-atunci n-am mai facut nicio nefacuta. In afara de un traseu intr-un n avion usor, dar cu ala am zburat deja de cateva ori, inclusiv cu Robert.

Poate anul asta ne revenim cumva. Mi-ar placea. Poate chiar un rapel. Oare oi mai avea curaj?

Pana atunci, iata si filmul cu primul rapel. Distractie placuta!

3 Comments

  1. Mirabela

    April 26, 2017 at 10:13 am

    wowww! Ma uimesti. Stii ca-s mare iubitoare de acest gen de activitati. Nu as fi spus ca ai avut curajul. Wow! Bravo! Esti mega-extra-tare!!!

    • iulianaroca

      April 26, 2017 at 10:25 am

      Multumesc! Nici eu nu as fi zis ca o sa am curajul :) Si acum cred ca as avea emotii similare, pentru ca au trecut niste ani, mai sunt si niste (mai multe) kilograme in plus… Dar, cine stie? Niciodata nu e prea tarziu sa imi revin, nu? :)

  2. Pingback: Cand soarele te urca la munte. Trasee montane in familie - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook4k
Facebook