Bunicii trebuie să fie bunici. Și-atât

* Publicat de smartandhappychild.ro

Odată cu extinderea spre nemărginire a surselor de informare și cu accesul la diferite modele de parenting, distanța între generații în ceea ce privește educația copiilor s-a mărit și mai mult decât poate s-ar fi așteptat părinții noștri.

Din dorința de a fi alături, de a ajuta, de a împărtăși din experiența personală, care însă de cele mai multe ori este total contradictorie cu ce își doresc părinții de azi pentru copiii lor, bunicii devin un fel de inamic și un factor de stres pentru părinți.

Există o vorbă care spune așa: ”drumul către iad e pavat cu fapte bune”. Cam așa și cu bunicii. Și, din păcate, cunosc cazuri grave în care implicarea bunicilor a dăunat atât de mult încât s-a ajuns la terapii pentru copii și terapii părinte-copil. Mi se pare extrem de dureros pentru toate părțile implicate să ajungi ca, în momentul în care îți iei copilul de la bunici, după o perioadă mai lungă, să constați că propriul tău copil nu mai are mai nimic în comun cu cel pe care l-ai trimis la bunici, cu cel pe care îl vedeai tu crescând și că nici copilul nu vede în tine un părinte așa cum ți-ai imaginat tu.

Îmi este greu să îmi închipui întru totul ce simte, ce trăiește un părinte aflat într-o astfel de situație, străin total de propriul său copil, fără nicio legătura reală și soluție de comunicare deschisă. Îmi este la fel de greu să îmi închipui ce e în mintea și în sufletul unui copil rupt dintr-o familie, dintr-un mediu familiar, și adus oarecum forțat într-un alt mediu, chiar dacă acesta este de fapt reprezentat de proprii săi părinți. Îmi imaginez însă discuțiile aprinse între părinți și bunici, vorbele grele care se aruncă odată cu vina, distrugând o altă relație părinte-copil, doar din dorința de a face bine.

Am și eu prieteni care, până la vârsta înscrierii la școală, au stat doar la bunici. Care au trecut printr-o perioadă de tranziție și adaptare la propria familie, atunci când au revenit acasă. Dar nu știu ca vreunul dintre ei – sau dintre părinții lor – să fi suferit un șoc atât de puternic încât să fie nevoie de consiliere. Probabil că atunci diferența de viziune privind creșterea și educarea unui copil, între părinți și bunici, nu era atât de mare ca acum.

Astăzi mi se pare esențial ca, înainte de a se lăsa convins să-și trimită copilul la bunici, un părinte să știe dacă viziunea bunicilor asupra educării copilului corespunde cu a sa. Altfel, riscul este ca acel copil să nu devină copilul pe care părintele îl visa și, prin urmare, să se creeze inevitabil un conflict părinte-copil, un conflict care se rezolvă foarte foarte greu. Pentru că fiecare copil își ia un reper din rândul adulților, un model, după care se croiește, aproape involuntar.

Chiar și în cazul unor perioade mai scurte de timp petrecute la bunici, pot apărea modificări comportamentale. Știu părinți care spun că după o săptămână la bunici trebuie să muncească vreo două-trei zile să repare din noile apucături ale copilului.

Ajutorul unor bunici – pentru cine îi are – este extraordinar, atât timp cât bunicii își înțeleg foarte bine rolul: acela de bunici pentru cei mici și ajutor pentru părinții lor. Bunicii nu pot și nici nu ar trebui să înlocuiască părinții, indiferent de situație.

E adevărat că sunt foarte puțini bunici care și acceptă că rolul lor este unul limitat. ”Mă înveți tu pe mine cum să cresc un copil”, răspund bunicii la încercările părinților de a expune programul copilului și importanța respectării anumitor principii. ”Voi cum credeți că ați crescut? Noi v-am făcut mari!”, continuă bunicii. Și mai au și argumentele grele ale ajutorului oferit, mai ales dacă părintele este tânăr, la început de drum și de carieră.

Pe de o parte, bunicii au dreptate. Părintele are nevoie de ajutor. De ajutor, nu de suplinire. Aici, cred eu, este marea diferență. De la a oferi ajutor, bunicii ajung să suplinească părintele – bunicii spun copilului ce și cum să facă, fără să se consulte cu părintele și ignorând total programul trasat de acesta. Până-ntr-acolo încât îi încurajează pe cei mici să li se adreseze și lor cu ”mamă” și ”tată”.
Am auzit bunici spunându-le nepoților că ”nimeni nu te iubește mai mult ca mine; tu ești nepotul meu preferat” sau chiar ”tu ești băiatul meu, că eu n-am avut băieți”. Sau reproșându-le ”așa mă iubești tu pe mine, nu vreai nici să îmi dai un pupic?” sau ”păi, eu să te mai iubesc acum, că tu nu vrei să vorbești cu mine?”.

Bunicii trebuie să fie alături de copii, să îi încurajeze, să le amintească faptul că și părinții au fost copii și au crescut oameni mari frumoși – bunicii sunt cei mai credibili în a expune celor mici asemănările cu proprii părinți. Bunicii trebuie să îi alinte și să le ofere iubire necondiționată, nici măcar de un pupic sau de o îmbrățișare, și să îi reasigure că nimeni nu-i iubește mai mult și nu le poartă mai mult de grijă decât proprii lor părinți (nu bunici), pentru că așa este fiecare părinte, iar ei sunt dovada vie – pentru că, fiind bunici, sunt întâi de toate părinți și își iubesc copiii și le poartă de grijă mereu, indiferent de vârstă.

Bunicii trebuie să fie bunici. Și-atât.