Parenting

cand am incetat sa exist

By  | 

Primele semne au aparut la scurt timp ce sarcina a devenit publica. Genul ala de semne pe care nu le vezi, nu vrei sa le vezi sau nu ai puterea sa le vezi. Semnele alea care apar la tot pasul, dar pe care din nu stiu ce motive nu ajung la tine, le dai la spate si mergi inainte cu incapatanarea unui catar.

Cum spuneam, primele semne au aparut odata cu “promovarea” sarcinii. Aproape instantaneu, fiinta care eram pana atunci s-a estompat, a devenit un fel de umbra care dispare odata cu soarele. Expresia – si aia banala si robotizata – “buna, ce mai faci?” s-a transformat peste noapte in “buna, ce mai face burtica”, cu variatiuni: “ce mai face bebe?”, si detaliile “se misca?”, “creste?”, a si sa nu uitam de “cand nasti?” sau “mai ai mult?”. Imi amintesc ca aveam o colega care – cu siguranta din curiozitate si dragalasenie – ajunsese sa ma intrebe nu zilnic, ci de cateva ori pe zi “ce mai face burtica”. Iar eu, intr-o zi, din atatea frustrari acumulate (la naiba, burtica aia nu plutea singura pe strazi, ci o cara cineva, respectiv eu!) am ajuns sa urlu la ea, sa ma mai lase naibii in pace, ca ce putea face asa grozav o brutica de la o jumatate de ora la alta. Ca sa nu mai zic ca eu am avut genul ala de sarcina in care nici la 6 – 7 luni nu am simtit prea des ca se misca bebe, ca ajunsesem ca de cateva ori pe zi sa pun castile pe burta, cu Bon Jovi la maxim, sa il provoc sa faca ceva, sa ma conving ca e inca acolo si ca e ok. (Ca o paranteza, cred ca nu e de mirare acum ca e atat de plin de energie , de parca mi-ar plati-o pentru atata “It’s my life”).

Si am si nascut. Ati zice ca lucrurile s-au schimbat. Da, s-au schimbat. In sensul ca intrebarea “ce mai face burtica” a disparut si a fost cu totul inlocuita de “ce mai face bebe”, cu variatiunile de rigoare, de tipul: doarme?, cat doarme?, mananca?, de cate ori pe zi?, face kk?, de cate ori? si cum? si alaptezi? si doare? si cum alaptezi? si cat lapte ai? si…? si…? si…? Apoi, durere: cum, te mulgi? pai ala nu e alaptat, clar! (un subiect despre care vom vorbi altadata).

A, si daca, la un moment dat, m-am gandit sa reclam ca mai sunt si eu prin zona si ca poate nu strica sa fiu intrebata si ce mai fac eu, cum e acasa, cum ma simt, daca mai pot, daca citesc o carte, sau vad un film, sau orice legat de mine si de eu…, mi s-a spus clar ca acum sunt mama. De parca in momentul in care devii mama, incetezi sa existi.

Din motivele enumerate mai sus am evitat parcurile. Acolo, fie dadeam de genul de mame crontanitor si scuipator de seminte, fie de acele mame tip interogatoriu: si al tau cum face aia…? cum, nu face la fel? si aleo, si vai-vai-vai… Asa ca, voluntar de data asta, am iesit din cercul comunicational. Si m-am limitat la a vorbi cu mine (mai in gand, mai cu voce tare) si cu bebe (mai cu motiv, mai ca pretext din dorinta de a schimba cu cineva – oricine – doua vorbe). Mergeam ore in sir, fara oprire, aiurea pe strazi, prin cartier (noroc ca stau in oras si nu mergeam pe camp), privind in vitrine si regretand ca nu pot lua un metrou (pe vremea aia inca nu pusesera astia lifturi la metrou) sa ma duc mai departe de casa.

La 10 luni eram deja la munca. In sfarsit! Mai schimbam doua vorbe cu cineva care imi si putea raspunde! Si nu doar despre bebe!

Dar, vezi, inevitabil, revii tot la copil. Ca ii ies dinti, ca face febra, ca ii faci vaccin, ca il duci la gradinita, ca una, ca alta, ajungi sa povestesti doar de el. Ca, pana la urma, despre ce naiba sa povestesti. Ai sansa, totusi, (spre deosebire de altii) de a putea lasa copilul in unele seri cu cineva de nadejde si a putea bate un magazin sau a bea o cafea cu o prietena.

Asta nu inseamna insa ca existi. Nu cum existai candva. Ca doar acum trebuie sa ai grija de baieti. Ca de tine are grija Dumnezeu, cum mi s-a spus verde-n fata. De ce Dumnezeu nu poate avea grija in egala masura si de baieti sau de ce nu pot si baietii sa aiba grija de mine, asta inca nu m-am lamurit. Dar, in fine, trecem peste si mergem inainte (ca inainte era mai bine, vorba unui prieten).

Mi-am dat seama insa ca oricat de mult m-as pacali si as lupta sa ma conving de contrariu, realitatea este totusi asta: existenta mea (acea eu care eram sau ma vedeam a fi candva) a incetat de mult. Am fost la o petrecere. Cu copil cu tot. Desi nu a dormit la pranz si a mancat cand si cand (cand doar legume, cand paine goala, cand ce i-a mai placut) pot spune totusi ca s-a comportat exemplar (nu a marait, nu a plans non-stop, nu ne-a scos pe toti din minti). Dar (ca intotdeauna exista un dar), cand a venit vorba de dans, al meu baiat nu s-a miscat decat atarnat de mine ca maimuta de copac. Iar mie imi place sa dansez. (Macar in clipele alea, cu ritm, cu muzica, cu ring – chiar si gol – parca vibrez si eu si imi amintesc ca intr-un vis cum era). De data asta insa momentele in care am putut sa fac cativa pasi fara maimuta atarnata de gat au fost muuuuuuult prea putine. Si inchipuiti-va acum cum e sa dansezi sarba, rock’n’roll, disco etc cu 14 kg catarate pe tine (pe langa alea 6 ramase in plus de la sarcina).

Probabil ca de asta aveam nevoie sa imi accept conditia. Inca nu sunt la faza sa traiesc doar prin copil (nu stiu daca voi fi vreodata), dar in mod evident traiesc doar cu copil… atarnat de mine.

Si am sa ma bucur de asta. Pentru ca stiu ca va veni si ziua in care acelasi copil care azi face 99,(9)% din lucruri doar cu mami, imi va spune: pastreaza distanta ca rad fetele/baietii de mine.

Si da, e baiatu’ lu’ mama. Si da, voi auzi mult prea rar intrebari sincere legate de mine, de ce fac si ce simt eu. Si da, totul se va invarti in jurul lui. Dar e al meu. Si sunt a naibii de mandra de asta. Si daca lui ii e bine, ce conteaza eu?

PS: Dragele mele care ati fost, sunteti sau veti fi mamici, sa nu va suparati daca nu o sa va intreb prea des de burtici sau bebici, ci doar de voi. Cred ca si tu, mami, meriti sa existi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook