Cand copilul renunta la ceva ce ii place si la care este bun

Ca adulti visam sa facem ceea ce ne place. Ne plangem de joburi, de.lipsa de timp, de activitati care n-au nicio treaba cu ce am studiat si, cu atat mai putin, cu ce am visat ca ne vom face cand vom fi mari.

Privim inapoi in copilarie, la libertatea de joaca si lipsa de griji (ma refer la cei care au avut macar o copilarie decenta, daca nu chiar frumoasa), ca la un soi de Rai la care nu ne mai putem intoarce. Tanjim dupa acel bine si zambim cand ne auzim copiii spunand ca isi doresc sa fie mari. Mai ca am schimba locul cu ei, dac-am putea.

Si avem tendinta sa vedem in viata copiilor nostri doar acele plusuri care ne-au lipsit noua. Si chiar avem ce sa vedem! De la portocale sau banane in orice moment al anului, la dulciuri, jucarii, carti, activitati extrascolare si ce mai vreti voi.

Facem eforturi mai mari sau mai mici pentru a le oferi sansa de a incerca pe cat de multe activitati posibil, de a descoperi ce le place, de a-si pune in valoare potentialul talent pe care il vedem in ei.

Si daca vedem un drum frumos pentru ei ii ghidam (sau fortam, dupa caz) sa continue in directia respectiva.

Ce faci, insa, in momentul in care copilul spune “stop”?

Sa va povestesc despre noi.

Eu nu vad in copilul meu un mare talent in ceva anume. Are niste potential pe ici – pe colo, dar nu-l vad cucerit intru totul de vreun domeniu in asa masura incat sa nu-si mai doreasca aproape nimic altceva decat reusita pe drumul respectiv.

Imi si amintesc o intrebare primita acum vreo doi ani: “Copilul tau are vreun talent?”. “Trebuie?”, am intrebat si eu.

Dar a mers si merge la mai multe activitati extrascolare pe care le-am ales (inclusiv discutat, analizat si decis impreuna) pornind de la preocuparile si curiozitatile lui. Cu exceptia inotului, unde am mers la recomandarea medicului.

A fost la spectacole si concursuri, fara vreo presiune in directia premiilor. In acest moment, consideram ca experienta castigata e mai importanta, chiar daca avem trofee si medalii acasa.

Zilele acestea, pe nepusa masa, copilul a zis “nu mai vreau” la una dintre activitati. La o activitate la care se vede o placere si un progres foarte mare fata de prima intrare in sala. O activitate pe care, de altfel, acasa o etaleaza cu cea mai mare dezinvoltura.

Cu toate acestea, a zis “stop”.

Acum, ce sa fac?

Mi-am auzit si bune si mai putin bune.

Ca e obosit. Ca are prea multe pe cap si nu face fata (desi pana acum nu am vazut vreun semn de acest gen).

Ca a dat de greu si nu mai vrea sa munceasca (e, deci, vina mea ca il cocolosesc si il mai si invat prost, sa renunte cand lucrurile se complica).

Ca poate nu ii mai place (desi, cum spuneam, dupa manifestarile de acasa, ai putea spune orice, mai putin ca nu ii place).

Ca s-a intamplat ceva la curs (stiu, va ganditi la profesor ca tipa si mai stiu eu ce, dar va asigur ca nu e nimic de acest gen).

Ca e alintat. Ca ii e mintea doar la joaca. Ca o sa ii para tau. Si altele la fel.

Nu stiu ce ati fi facut voi, dar eu am ales sa il ascult si sa accept ceea ce simte acum: ca nu mai vrea, ca nu simte ca mai poate.

As fi putut sa insist, sa sap dupa un motiv adanc ascuns in mintea si sufletul lui.

M-am gandit ca insistenta mea ii va semana mai mult cu opozitia mea decat cu dorinta de a afla cauza.

Mi-am spus ca, atunci cand se va simti confortabil si va putea verbaliza, va explica cum sta treaba (ca, va dati seama, subiectul nu e tocmai inchis si uitat, ci doar lasat deoparte pentru moment).

Daca se va razgandi, stiu ca va fi primit inapoi cu aceeasi dragoste si intelegere.

Iar daca va ramane ferm pe pozitie si, sa presupunem, va ajunge sa ii para rau mai tarziu, poate ca nu ii strica si o astfel se experienta. Va intelege singur cum sta treaba cu deciziile de moment cu efect pe termen lung.

Oricum ar fi, voi fi alaturi de el. Si ii voi incerca sa ii explic, atat cat pot de bine, ca nu trebuie sa renunti la ceea ce te face fericit (chiar daca renunti la un curs, nu trebuie sa lasi deoparte acea “iubire”), ca fara “mai greu” nu prea se poate “mai bun” (din perspectiva unei discipline sportive sau unui domeniu de cunoastere), ca ii voi accepta alegerile (fara sa excluda expunerea unei pareri), il voi incuraja si il voi sustine mereu.

PS: Seara mi-a spus: “Stii ce mi-a zis?” (profesoara, adica) “Ca ma pot intoarce oricand, daca vreau”. Ceva imi spune ca nici pentru el subiectul nu e inchis, dar vom vedea. No pressure.