Cand mi se rupe inima de mila unui copil

Tocmai ce am fost martora unei scene care mi-a facut sufletul mic mic.

Un copil de vreo 4 ani, la distanta de o masina cu portiera deschisa. Din masina iese un bat amenintator. Copilul face doi pasi in spate, dar da semne ca ar vrea sa se intoarca la masina. Batul ameninta iar. Baietelul mai face doi pasi in spate pana langa un gard, pune bratele la piept si un botic.

Trecand pe langa masina, am inteles. Tatal, la volan, vorbea la telefon. Mama aseza caserolele cu mancare intr-o sacosa, intr-una din caserole fiind vizibila niste zmeura. Pe chipul ei se citeau nervi.

Toate celelalte usi ale masinii erau inchise. Copilul tinut la distanta.

M-am gandit: ce ar fi putut face acel copil, incat sa merite sa fie indepartat sub amenintarea batului?

Din fericire nu l-a lovit sau eu n-am vazut asta. Dar cred ca inimioara lui era la fel de franta. Cred ca tot respins, abandonat si fara valoarea se simtea.

Poate ca mama si-ar fi gasit o scuza pentru gestul sau, dar nu stiu daca scuza ar fi reparat inimioara copilului.

Daca al meu copil i-a zis odata, cand eram suparata si i-am zis sa ma lase ca sunt prea nervoasa, dar nu am folosit neaparat cel mai bland ton, “mami, cand esti asa simt ca parca nu m-ai iubi”… oare ce-o fi simtit copilasul acela cand a vazut batul vanturat de propria mama, facandu-i semn sa se duca tot mai in spate, mai departe de ea.

Oare ne dam noi, parintii, seama cat de mult gresim fata de copiii nostri si cat de mult ii ranim?

Dar cum a gresi e omeneste – sau cel putin asa zice o vorba – imi doresc macar sa recunoastem si sa reparam, sa compensam, sa facem tot ce se poate sa nu gresim din nou. Pentru inimioarele lor…