Parenting

Cand noaptea te pune la pamant

By  | 

Si ce bine incepuse seara noastra! Cine-ar fi banuit ca noaptea va fi total opusa, ca ne va pune la pamant…

Copilul meu a fost cu bunicii la mare o saptamana. Ieri l-am asteptat la capatul peronului. Un blond cu pielea cafenie mi-a sarit in brate. Si-apoi mi-a povestit tot drumul pana acasa si intreaga seara despre tumbele lui in apa, despre sariturile in valuri si despre recordul lui de 17 secunde sub apa, fara sa respire.

Ne-a adus si surprize. Pietricele colorate si scoici adunate de el, un magnet marinar si cani personalizate, cu numele fiecaruia, sa ne servim ceaiul impreuna, in weekend.

Nu cred ca mai are rost sa va spun ca l-as fi mancat pe loc, asa de dulce era cu bronzul lui si povestile pline de viata si bucurie.

Si ne-am jucat. Ne-am dragalit. Ne-am bucurat de cadouri – ca si noi aveam pregatite pentru el. Pana seara tarziu.

Cand, chiar inainte sa stingem totul si sa ne spunem “noapte buna”, a zis ca il doare burta. Si de aici a inceput nebunia.

O noapte alba, plina de durere si de neputinta.

De-as fi avut o bagheta magica sa ii iau toata durerea…

Fara bagheta insa… am facut ce m-am priceput eu mai bine: am stat cu el la baie, l-am tinut in brate, i-am sters lacrimile, l-am incurajat sa lupte. O noapte intreaga.

O noapte in care, cand in sfarsit se mai linistise, s-a trezit plangand din cauza unui cosmar din care – chiar si cu ochii deschisi – nu se putea trezi.

O noapte in care nu am fost neaparat minunata. Oboseala si-a facut loc in fata si m-a impins si spre un moment de enervare.

“De ce te superi?”, m-a intrebat copilul.

Si am recunoscut: “Ca nu pot mai mult. Ca nu stiu mai mult. Ca nu am puterea sa iti iau eu toata durerea.”

Luptam, luptam! Luptam si castigam!

Dimineata ne-a prins cu ochi durerosi si corpul leguma. “Imi vine parca sa lesin”, mi-a spus la un moment dat cand depuneam eforturi majore sa imi mai tin ochii deschisi.

Am mai furat 5-10 minute de somn. Si am stat impreuna pana spre pranz, pana cand a simtit si el, si am stiut si eu, ca pot pleca la serviciu, ca e mai bine, ca lupta si va castiga. Avem noi un ritual, inca de cand era foarte mic. Cand era bolnavior, cantam impreuna “luptam, luptam, luptam si castigam”, ca sa speriem boala, sa ii aratam ca nu ne lasam cuceriti asa usor. Niciodata nu m-am aratat in fata lui plangandu-i de mila ca e bolnav; intotdeauna m-am aratat puternica si l-am incurajat sa fie puternic, chiar si atunci cand am recunoscut ca mai mult nu pot face si ca lupta lui e cea mai importanta.

“Boala a plecat deja, sa stii”, mi-a spus acum la telefon si am simtit ca pot respira din nou. Sunt un pic zombie dupa o noapte nedormita, dar nimic nu mai conteaza atata timp cat copilul meu e bine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook