Parenting

Cand reactionezi mai bine la esec decat la victorie

By  | 

Personal, am fost mai tot timpul genul pesimist. Nu intr-atat cat sa cred ca vine sfarsitul lumii la fiecare adiere de vant, dar intr-atat cat sa nu am mari sperante in ceea ce ma priveste.

La scoala, spre exemplu, indiferent de ce moment alegeti pe parcursul celor nspe ani de invatare, nu cred ca am zis vreodata ca sunt pregatita pentru vreo lucrare, teza, examen sau olimpiada. Ca am vreo sansa la un rezultat bun. Eu am considerat intotdeauna aceasta atitudine realista. Stiam cat pot, stiam cat stiu, stiam cat ar fi trebuit sa stiu. Si eram mereu pregatita de esec. Eram pregatita sa reactionez bine la esec. Puteam oricand sa iau un esec ca pe un pas pe care trebuie sa il fac pentru a urca mai departe.

Cred ca toate mi se trag din perioada liceului. Daca dau putin filmul inapoi, vad momentul admiterii la liceu, cand iesind de la ultima proba, cea de mate, i-am zis mamei: “Am luat. Putem sa mergem acasa”. Aveam convingerea ca am intrat la liceu, indiferent ca erau multi candidati pe loc, indiferent ca imi setasem ca nu se poate sa nu intru la liceul ala, ca alta optiune nu exista, in momentul in care am iesit de la mate, stiind ce facusem si la proba anterioara de romana, eram convinsa ca am intrat la liceu, chiar si pe ultimul loc, nu conta, sigur eram printre admisi. S-a dovedit ca am avut dreptate, doar ca mult mai sus, in primii 20.

Din momentul in care am inceput liceul insa, departe de casa, in mijlocul invidiei, vorbelor pe la spate si a privilor parca aruncand cu blesteme, am inceput sa ma ascund intr-un soi de con de umbra si sa uit sa ma bucur si sa ma mandresc cu victoriile mele, mici sau mari.

Si am invatat sa fiu mai luptatoare si ma puternica in situatii de esec, decat in situatii de reusita.

Si cu ceilalti cred ca pot sa incurajez mai bine o persoana cand se simte descurajata sau a trait o deceptie, decat sa o felicit cand castiga ceva. Si nu pentru ca nu m-as bucura pentru ea (desi poate asa pare din exterior), ci pentru ca nu stiu sa ma bucur nici pentru mine. Nu stiu sa sar intr-un picior cand imi iese ceva. Nu stiu sa sar de gatul cuiva de bucurie cand mi se ofera un dar. Stiu doar sa zambesc si sa spun “multumesc”.

Cel mai grav este – si aici imi dau palmele de rigoare – ca am descoperit ca nu stiu sa ma bucur nici de victoriile propriului meu copil. Ca am aceeasi atitudine, involuntar. Stiu cat poate, stiu cat stie, stiu cat ar trebui sa stie si, mai ales, stiu cat (de putin) arata – din cauza emotiilor. Si cand potentialul ii este apreciat si reuseste totusi, eu nu stiu sa reactionez.

Eu sunt pregatita sa il incurajez in caz de esec, nu sa il urc pe umeri in caz de victorie.

Am invatat, de la altii sau de la mine insami, ca trebuie sa muncesti al naibii de mult ca sa iti iasa ceva, sa reusesti ceva sau sa obtii ceva. Cred ca intotdeauna, cand i-am vazut pe altii obtinand si castigand fara sa isi toceasca genunchii si coatele muncind, am zis ca e chestie de noroc sau “bravo lor!”, “unora le iese si asa”. De ce n-as putea sa zic la fel si despre propriul copil? De ce nu pot sa ma bucur si sa ii doresc sa ii iasa mai usor? Imi doresc sa se rupa muncind pentru ceva cat de mic, cum am facut eu? Nu, nu! Imi doresc sa fie fericit! Sa reuseasca! Sa se bucure de victoriile lui!

Poate ca, impreuna cu el, voi invata si eu sa ma bucur de victorii. Sa reactionez la fel de bine la reusite, asa cum stiu ca pot s-o fac la esec.

Si sa cred in victorii! Sa nu ma intreb de ce, cum si ce cred altii. Sa le simt si atat!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook