Cand soarele te urca la munte. Trasee montane in familie

“Nu mi te-as fi imaginat niciodata asa“, imi spune o prietena. “N-as fi zis ca esti genul munte, aventura, d’astea”. Adevarul e ca nu sunt neaparat genul. Nu cred ca m-as aventura pe Everest. Dar imi place muntele mai mult decat marea. Probabil si pentru ca, in copilarie, la recomandarea medicului, mergeam de doua ori pe vara la mare – o data in tabara, o data cu ai mei.

Am descoperit muntele cred ca pe la varsta scolara, cand scapasem de presiunea mersului la mare ca tratament. Cam de-atunci taberele si concediile in familie se faceau undeva intr-o zona de munte. Cu trasee, cu pesteri, cu jocuri, cu aventuri.

In urma cu 9-10 ani, mergeam destul de des la munte. Am fost chiar si cu cortul Recunosc, ca azi, parca nu sunt la fel de incantata de ideea mersului la munte cu cortul. Poate pentru ca am si responsabilitatea de mama. Sau pentru ca intre timp am vazut mai multe reportaje cu ursi “curiosi”

Nu sunt un impatimit al muntelui. Nu as merge zile-n sir pe munte, cu rucsac in spate, sa dorm pe un varf ca sa pornesc la drum a doua zi dimineata. Dar imi doresc tare ca si Robert sa indrageasca muntele. Asa ca am zis ca putem incerca niste trasee cu el.

Scopul traseelor nu este sa descoperim limitele copilului, sa facem un mare sportiv, sa il fortam sa tina pasul cu adultii, ci sa indrageasca muntele si miscarea in aer liber.

Am mai avut noi niste tentative acum vreun an.

Am inceput cu traseul Busteni-Cascada Urlatoarea. Ni-l aminteam ca fiind foarte usor, accesibil si copiilor. Si am avut dreptate. Robert a fost atunci incantat. Mai ales cand a ajuns la cascada.

De fapt, de la inceput, i-am specificat tinta, obiectivul final. Ca si la dezvoltarea celorlalte abilitati, spre exemplu –  cand ii explici copilului de ce facem bastonase si zale – ca sa poti sa il scrii pe 2 sau litera a mic de mana si asa mai departe; de ce scriem de mana – pentru a scrie singuri pe felicitari urarile aniversare pentru prieteni – la fel si la traseul montan, i-am explicat de ce plecam la drum, unde vom ajunge, ce vom vedea.

Mi s-a parut ca, stiind ca plimbarea are un scop, traseul in sine a fost mai usor de parcurs pentru copil.

In aceeasi perioada am fost si la Crucea de pe Caraiman. Am urcat intai cu telecabina din Busteni pana la Babele. N-a prea inteles copilul de ce se numesc asa, lui nu prea ii semana cu niste babe, dar existenta formelor in sine l-au amuzat suficient cat sa ii dea energie sa incepe traseul catre Cruce.

Acest traseu a fost putin mai greu pentru copil, la momentul respectiv, nu neaparat ca dificultate, cat ca lungime, respectiv durata. Stiu ca la intoarcere, ca sa mai scurtam putin, am luat-o pe varianta mai ”palpitanta” si nu stiu daca e cea mai buna varianta daca sunteti mai temator la inaltimi, pe marginea prapastiei

Imi amintesc ca atunci, e drept ca era si putin mai mic, l-am mai luat si in brate cand si cand, pentru ca la intoarcere, era obosit.

Anul acesta, avand experientele anterioare si stiind mai ales ca Robert nu isi aminteste prea multe si a cam uitat cum e cu traseele montane, ne-am gandit sa o luam oarecum de la zero. Sa gasim variante de trasee care sa ii insufle placerea de a urca pe munte.

Am ales Brasovul din motive sa le spunem economice – aveam la cine sa popsim

Nu am mers in Poiana, ci am ales traseul pe Tampa, chiar de la baza, pe Drumul Serpentinelor. Traseul este usor, dureaza cam o ora si jumatate, peisajul e superb, prin padure, mai ales ca de pe la jumatatea drumul, printre copaci se zareste centrul vechi al orasului.

Nu ne-am grabit, am admirat peisajul, soparlitele si melcii intalniti in drum, precum si imaginea superba a orasului, vazut de la intaltime.

Cand am ajuns sus, copilul a fost tentat sa aleaga varianta de coborare cu telecabina. Am facut insa un pact. Coboram tot pe traseu montan si abia apoi mai facem o urcare si o coborare cu telecabina, ca sa ii facem si placerea copilului.

Am ales, la coborare, traseul Treptele lui Gabony, un traseu la fel de frumos, urmand drumul unor trepte de piatra, care cred eu ar fi fost mai obositoare la urcare. Pe traseu sunt si cateva locuri de popas, pe care noi nu le-am bagat prea mult in seama. Cred ca aveam energie de la inghetata savurata sus, pe Tampa, in zona telecabinei

Asa cum am promis copilului, imediat ce am ajuns jos, sub Tampa, am facut o urcare si o coborare cu telecabina. Daca am fi ales doar sa coboram, cum voia copilul, am fi platit 10 lei pentru adult si 7 lei pentru copil. Alegand varianta urcare + coborare pretul a fost 17 lei/adult si 10 lei/copil. Pentru diferenta a meritat varianta aceasta, mai ales ca ne-am ales ca asa am si convins copilul sa nu renunte la traseul montan la coborare. Si i-a placut foarte mult!

A doua zi chiar intreba unde mai mergem pe munte

Si am ales traseul spre Canionul 7 scari, in zina Timisul de Jos, langa Brasov.

Traseul in sine, pana la Canion, e chiar foarte usor. Robert se vaita la un moment dat ca e prea simplu, ca doar se plimba, ca nu urca

Eu aveam emotii de momentul traversarii Canionului. Pe care m-am ambtinut, insa, sa mi le exprim.

Stiam cam ce urmeaza. Imi aminteam ceva de acum vreo 8 ani, cand am fost ultima oara acolo. Aveam in memorie mai ales scara cea mai inalta, care are peste 10 m inaltime, si e pozitionata aproape la unghi de 90 de grade, chiar langa cascada, care bineinteles mai si stropeste treptele respective.

Ma gandeam oare cum va reactiona Robert cand va fi pe scara, la inaltime. Daca se va speria sau chiar va refuza sa urce.

Spre deosebire de experienta de acum opt ani, acum accesul prin canion este contra cost. 10 lei pentru adulti si 5 lei pentru copii. Scarile au fost schimbate, par ceva mai stabile fata de cele ruginite pe care mi le aminteam eu, dar cred ca nu ar strica pentru copii (si nu numai) si o varianta de prindere de siguranta.

Am respectat instructiunile primite chiar inainte de intrarea in canion. Copilul a urcat in fata unui adult (a tatalui, in cazul nostru), astfel incat spatele copilului sa fie oarecum asigurat si sustinut de pieptul adultului. Ma rog, Robert n-a suportat ideea de a fi sustinut, ca ii parea ca il impinge cineva de la spate si era ca si cum nu ar fi fost in stare sa urce, dar tatal a stat foarte aproape de spatele lui. Desi, onest vorbind, daca s-ar fi intamplat ceva pe scarile de metal, cu treptele cilindrice, umede de la cascada…

Robert a fost insa foarte curajos si entuziasmat de toata traversarea prin canion si de peisajul oferit. Nu cred ca l-am mai auzit vreodata, pe munte, sa spuna de atatea ori ”wow”.

Peisajul este intr-adevar de vis. Si nu am suficient de multa inspiratie si cuvinte alese la mine sa il descriu cum se cuvine. Dupa ce treci de scarile inalte, daca te uiti in spate nu poti decat sa spui ca da, avem o tara minunata, cu peisaje (si experiente) care iti taie respiratia (fara vreo exagerare).

In zona canionului au fost montate si niste tiroliene. Exista varianta de tiroliene pentru adulti, chiar de la intrarea in canion pana la baza traseului (dar asta ar insemna sa nu traversezi canionul si ar fi pacat). Pe parcurs, unele tiroliene sunt cam joase si, ca turist care urmeaza traseul montan, trebuie sa fi atent sa nu te trezesti cu niste picioare in cap. Iar costul pentru traseul de tiroliene pentru adulti este 50 de lei. Acest traseu nu este accesibil copiilor. Pentru copii exista o varianta de tiroliana la baza traseului, dar noi am zis ca pastram pentru alt weekend placerea tirolienelor intr-un parc de aventura de langa Bucuresti.

La coborare nu se mai traverseaza canionului, ci se urmeaza un traseu ocolitor, pe langa canion. Oricum, nu cred ca am fi putut face cale intoarsa prin canion, la ce coada era (si la care am asteptat si noi, de altfel) la intrare.

Traseul ocolitor e foarte simplu – te intoarce destul de repede la traseul initial – si parca mai frumos chiar, in partea de pe langa canion. Robert a alergat aproape tot drumul de intoarcere si noi cu greu am tinut pasul cu el.

Desi eu, ca o baba ce sunt, cu probleme mai vechi ale genunchilor, m-am resimtit putin dupa acest weekend, m-am bucurat tare mult pentru Robert si am fost foarte mandra de el; mai ales dupa traversarea fara niciun pic de emotii sau teama a Canionului 7 scari.

Pe unde ne vor mai duce drumurile de munte, o sa va mai povestesc eu. Si poate ne si intalnim undeva, pe vreun traseu 😉