Cat de mult ne ascultam copiii?

Puteti sa va suparati pe mine, daca vreti, sau sa aruncati cu pietre, cum simtiti. Nu e treaba mea sa va spun ce sa faceti, dar nu pot sa nu observ un paradox. Atat ne batem cu pumnii in piept ca noi nu vrem decat sa avem niste copii fericiti, dar atat de putin ii ascultam sa vedem ce inseamna fericirea pentru ei.

Uite, sa luam ca exemplu balanta joaca vs activitati extrascolare.

Copiii vor sa se joace. Daca ii intrebi, si dupa o zi in care n-au facut altceva decat sa se joace tot spun ca “niciodata nu ma lasi ma joc cat vreau”.

Diferiti experti in psihologie, parenting, educatie etc subliniaza importanta jocului in crestere si invatare.

Parintii, daca ii intrebi, sigur iti spun ca orice copil are nevoie de joaca.

Adevarul este insa ca foarte multi dintre copii sunt plimbati, dupa scoala sau gradinita, pe la nenumarate activitati extrascolare.

Sunt copii care au programul mai aglomerat decat al parintelui. In fiecare zi una sau doua activitati. Fiecare cu una, doua sau chiar trei sedinte saptamanal.

Dansul, inotul, toate sunt tot o joaca, nu? Tot un fel de alergat in parc, nu? Nu chiar.

Am vazut copii plangand ca nu vor, ca nu le place, ca nu mai pot, ca e greu, ca au obosit. Copii impinsi de la spate – cu vorba sau chiar la propriu – in sala de activitati.

“In casa topaie toata ziua. Si sare. Si alearga. Nu inteleg de ce nu vrea aici”.

Ca nu e acelasi lucru.  Ca topaitul cand si cum are chef nu este egal cu activitatea structurata, fie ea de topaiala si alergat.

Si noi, poate, cand eram copii mergeam la activitati extrascolare, la Palatul Copiilor sau Palatul Pionierilor, cum se numea atunci. Eu stiu sigur ca am incercat cam tot ce exista in oferta de la Palatul din oras. Doar ca nu imi amintesc sa fi avut mai mult de doua activitati in paralel. Si de cele mai multe ori era de fapt una singura pe care o incercam o luna – doua sa vad daca imi place – subiectul sau profesorul.

Astazi stiu o multime de copii care au patru – cinci activitati pe saptamana. Inclusiv al meu, recunosc. Si daca pana acum voia cat mai multe, cat mai diferite, acum a inceput sa le trieze. Sa spuna stop.

M-a frapat recent atitudinea unui copil care nici nu cred ca avea patru ani, pe care parintii il incurajau (ca sa zic frumos, sa nu zic impingeau cu forta) spre o anumite activitate. In ochii copilului se vedea clar ca nu simte ca e locul lui acolo. Si, intr-o zi, a verbalizat: imi place, e greu, nu pot acum. Ceva imi spune ca nu era prima data cand spunea asta, doar ca probabil o spunea doar acasa, doar parintilor.

Imi amintesc si de un alt copil, intr-o situatie similara. Parintele spune: el nu vrea, dar il bagati acolo, ca nu stie el. Si copilul a intrat cu ochii tristi, fata alungita si pasii tarsaiti, resemnat poate, dar in niciun caz fericit.

Am auzit si replici de genul: trebuie sa ii gasesc ceva si pentru joi, sa aiba ceva de facut in fiecare zi.

Mi se pare ca unii copii au programul mai incarcat decat al parintilor. Sau cel putin la fel de plin. Cu bunicii sau bonele alaturi, copiii astia isi petrec ore in mijloace de transport ca sa mearga de la o sala la alta, mai fura cate un pui de somn pe drum, mananca la fel, pe drum, si ajung acasa franti.

Nu ma intelegeti gresit! Cred foarte mult in importanta acestor activitati extrascolare. In beneficiile lor asupra dezvoltarii copilului. Mai ales cand nu exista activitati similare in gradinita sau scoli.

Am vazut progrese mari la unii copii, inclusiv la al meu. Am vazut si copii cu talentat inzestrat de la mama natura, talent care merita sa fie descoperit si dezvoltat spre performanta.

Nu inteleg insa de ce nu avem o limita. Nu stiu ce ne mana pe noi, parintii, in lupta asta. De ce nu putem spune “atat, doar atat”. Sunt convinsa ca nu traim cu iluzia ca un copil poate fi talentat in toate. Si totusi nu ne oprim. Nu ii ascultam nici pe ei. Nu ne ascultam nici semnele de intrebare interioare. Mergem cu valul, ca asa fac toti. Si ma refer chiar si la mine…