Evenimente

Cat este bullying. Cat este supra-protectie. Ce facem

By  | 

Se vorbeste mult despre bullying. La scoala. La locurile de joaca. Online.

Am vazut destul de multe povesti de bullying in fata carora te infiori si iti dau lacrimile fara sa vrei. Pur si simplu, dureros.

Si nu poti sa nu te intrebi cum ai scapat. Sau poate doar nu iti mai amintesti…

Petre, gaura-n perete

Recunosc ca in trecutul meu nu pot sa identific un moment pe care sa il pun in categoria bullying. N-am idee daca e vorba de noroc sau doar de alte repere.

Normal ca si noi, copii fiind, ne mai imbranceam, ne puneam piedici, ne dadeam porecle, dar nimic care sa ne marcheze cumva pe viata.

Sau poate ca aveam alt bagaj de-acasa. Habar n-am.

Eu, spre exemplu, imi amintesc de povestile tatei din copilaria lui. Fara nicio exagerare, mai ceva ca amintirile lui Creanga!

Si imi amintesc ca prin amintirile lui erau strecurate si tot felul de rime. Gen “Tatal Nostru / ‘N podu vostru / Mananca prune / Si noua nu ne spune”. Sau rime pe baza numelor. Pe el il mai strigau “Petre, gaura-n perete”. Tata se distra si noi la fel, depanand aceste amintiri. Nici o clipa n-am simtit vreo unda de durere legata de copilaria lui, chiar daca a fost una a naibii de grea, sase frati fiind si impartind acelasi creion ca sa mearga la scoala.

Iar mama, de cate ori veneam acasa, in perioada prescolara, sa ma plang ca nu’s ce copil din fata blocului m-a impins sau mai stiu eu ce, mama ma intreba: “Si ce vrei sa fac eu acum? Sa ma duc la usa lui sa ma cert cu parintele lui? Voi o sa va impacati in 5 minute si o sa va jucati din nou ca si cum nu s-a intamplat nimic, dar pentru noi parintii nu mai exista cale de intoarcere. Daca ti-a facut ceva, fa si tu ceva – spune-i ca nu iti place, ca nu e frumos sau nu mai sta langa el, dar nu sta acolo de mamaliga sa o incasezi”.

Poate ca fondul acesta m-a ajutat sa nu iau in tragic orice vorba aruncata asa in directia mea, doar ca test – “sa vedem, se oftica?” Si sa pastrez distanta cand miroseam ca nu-i a buna.

De la sef cu snur galben, la lider de clasa

Hai sa va dau un exemplu. Pe noi ne-a prins revolutia in clasa a IV-a. Inainte de asta fusesem sef de clasa, pe criterii de note, si pirtasem snur galben. In clasa a V-a uniformele nu mai erau obligatorii, nu mai erau cravate sau snururi. Si in primele zile, doamna diriginta a cerut sa fie cineva numit sef de clasa. Daca nu ma insel a si intrebat cine a fost inainte. Colegii mei au vrut alegeri libere, pe motiv ca nu mai vor acelasi sef, din fostul regim. Cred ca s-a si aruncat ceva de genul “comunista”.

Pe mine nu m-a afectat cu nimic. Nu cred ca vreunul dintre noi stapanea sensul unor astfel de cuvinte. Si, privind inapoi, cu siguranta erau imitatii a ceea ce auzeau in jur, in plin an ’90.

As zice chiar ca m-a bucurat decizia lor. Imi amintesc si acum ca uram faza aia cand sefii de grupa si apoi seful de clasa erau nevoiti ca in fiecare dimineata, la inceputul orelor, sa isi controleze colegii la unghii si batiste.

Pentru mine, sefia din clasele primare nu fusese o bucurie. Asa ca ideea de a scapa de corvoada asta suna excelent.

Libertatea mea n-a durat prea mult. Desi exista un alt sef de clasa, continuam sa am cele mai bune note, sa pricep ce zic profesorii la catedra, sa incerc sa explic pe ici-colo unor colegi ce s-a predat si mai aveam un plus – nu ma duceam cu para. Asa ca, intr-un fel, am devenit un soi de sef informal sau lider de clasa.

Si daca am invatat ceva din patania asta – pe care poate cineva s-ar grabi sa o catalogheze de bullying – este ca nu trebuie sa fii sef ca sa fii lider si ca, daca stii si esti dispus sa ajuti si sa impartasesti din ceea ce stii, oamenii vor veni spre tine si te vor alege si recunoaste ca lider.

Sef n-am mai fost niciodata. Chiar daca am avut si oameni sub coordonare. Dar lider, da. Vorba sefului meu: “Tu esti sef sau lider de sindicat?”

Bullying-ul a aparut mult dupa ce am terminat noi scoala

Privind in urma, m-am intrebat daca nu cumva memoria mea a facut o selectie. Si ca poate au fost in clasa noastra, la generala, alte situatii de bullying, iar eu nu imi mai amintesc.

Asa ca mi-am intrebat fostii colegi. Raspunsul unanim a fost: nu. Nu am avut  astfel de cazuri. Nu la noi in colectiv. Bullying-ul a aparut mult dupa ce am terminat noi scoala.

Si totusi eu am citit povesti de bullying plasate cam in aceeasi perioada. Poate ca noi am fost mai norocosi.

Bine ca imi amintesc si de bulgareli si sapuneli cu zapada. Dar asta era traditie. Si distractie pentru unii. Chiar si unele fete pareau magulite cumva de includerea in acest joc. Eu, care oricum nu eram fan al anotimpului iarna, bataile cu bulgari si sapunelile cu zapada ma scoteau din minti. Stiu ca, la un moment dat, exista si un soi de intelegere – te sapunau primii colegii de clasa ca apoi aceiasi colegi sa te apere de tentativele baietilor de la alte clase.

Si aveam si porecle. Doar ca erau finute. Aveam in clasa toate personajele din Captain Planet si Saved by the Bell. Cel mai tare, imi amintesc, a fost cans profu’ de istorie i-a spus unui coleg Screech. Probabil voia sa fie o admonestare, ceva. Dar noi ne-am distrat maxim, pentru ca acel coleg chiar era Screech in jocul nostru de-a personajele din seriale.

De anii de liceu sau de facultate nu are sens sa vorbesc. Am facut un liceu in care, in generatia noastra, de 4 clase paralele, era un singur baiat. Si in liceul ala se invata si se muncea mult. Plus ca, daca mai stateai si in camin, care era in aceeasi curte cu liceul, erai cam ca in armata – cu ora de stingere, controale in camera (de 8 persoane) si in dulapuri, fara prize, cu ore de acces in sala cu Tv, cu servicii de planton si la cantina… Nu prea mai aveai timp si chef de bullying.

La facultate, am lucrat inca din primul an, deci nu stiu daca ar mai fi fost loc de bullying.

Si totusi, se vorbeste mult despre bullying. Si la trecut, dar mai ales la prezent.

Sa nu sarim, ca parinti, la prima imbranceala intre copii

Eu nu pot sa nu ma intreb cat este bullying si cat dorinta noastra de a ne creste copiii intr-o lume roz. Adica, uite, faza cu poreclele, care exista de cand lumea. Ma gandesc ca nu sunt toate bullying. Si nu trebuie sa facem o drama din toate. Mai ales noi, cei mari.

Stiti ca atunci cand e bebe si cade nu trebuie sa ne panicam pentru ca ii transmitem sentimentul de teama. La fel, cred eu, cand vine de la gradi si povesteste ca a fost impins, ca in jocul de-a eroii si-a luat un picior sau a fost trasa de par, nu trebuie sa sarim imediat sa ne alarmam si sa ii plangem de mila. Eventual sa mergem si sa facem scandal la gradi, sa ii luam de guler pe ceilalti parinti sau (Doamne fereste!) chiar pe ceilalti copii. Pentru ca il vom pune in pozitia de victima si posibil sa ramana acolo si chiar sa devina victima a bullying-ului.

Nu zic ca nu exista bullying. Ca fenomentul e real. Imprumutat sau nu de peste hotare, inspirat sau nu de ce se vede la Tv, bullying-ul e cat se poate de real. Spun ca poate ar trebui sa nu-l mai alimentam si noi acolo unde nu e cazul. Copiii se imbrancesc si poate isi mai arunca si diferite apelative simpatice. Dar nu cred ca mereu ele vin din rautate. Ci mai degraba dintr-o nemultumire. Si semnele astea pot fi indreptate si rezolvate fara etichete de agresor sau victima a bullying-ului. Iar unde exista, da, sa se ia masuri concrete, drastice, pe masura faptei.

Cel mai bine ar fi sa prevenim. Nu orice. Ca sicanele intre copii tin si de formarea lor ca individ. Dar sa prevenim actele de rautate pura, intentionata si repetata. Pentru ca asta e bullying.

Campanie anti-bullying marca Itsy Bitsy

Dupa succesul campaniei pentru declararea zilei de 1 iunie – zi libera nationala, Itsy Bitsy incepe o noua campanie pentru binele copiilor: “Gradinite fara bullying“. Deocamdata este un proiect pilot, in sectorul 3 al Capitalei, finantat de primaria acestui sector. Dar campania anti-bullying este sustinuta si de emisiuni radio speciale si, la cum ii stiu eu pe cei din echipa Itsy Bitsy, cu siguranta nu se vor opri aici. Ma astept sa urmeze si alte evenimente si sper ca proiectul sa fie extins si in alte zone din Bucuresti sau din tara.

Si noi putem sprijini aceasta campanie. In primul rand printr-o relatie apropiata cu proprii copii. Prin explicarea unor comportamente, a unor emotii, a actiunilor de gestionare corecta a unor porniri. Prin empatia noastra si prin insuflarea empatiei intre copii. Si mai ales prin rabdarea de a analiza si a intelege cat mai bine o anumita situatie, fara a ne precipita intr-o directie sau alta – sa ne alarmam sau sa ignoram din start.

Eu cred m-as intoarce putin si la poeziile “Gandacelul” si “Catelusul schiop”. Stiu, nu sunt poezii usor de dus. Dar tocmai despre asta e vorba – despre a simti durerea celuilalt. Poate asa ne-am gandi si la celalalt si am mai infrana putin din comportamentele care provoaca durere pe care o simte doar victima. Eu chiar cred ca empatia este foarte importanta si utila in toate relatiile interumane. Imi amintesc chiar, ca la un moment dat, ma intreba cineva cum pot sa cred ca empatia are valoare intr-un job. Dar asta e alta poveste pe care o voi asterne cu alta ocazie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook5k
Facebook