Parenting

Cine-a inventat locul I?

By  | 

Am fost si sunt singura la parinti. Am avut coronita (ca asa era pe-atunci) pana in clasa a IV-a. Mi-am pastrat locul fruntas toata generala. Ba si in liceu am atins aceasta pozitie. In facultate, habar n-am, ca si lucram in paralel; stiu doar ca n-am avut nicio restanta. Dar tot nu pricep cine (si de ce) a inventat locul I.

E drept ca pe atunci, notele de la scoala contau doar la scoala si doar in anul respectiv. Notele din clasa a IV-a atat reprezentau, notele dintr-a IV-a. La fel si cele dintr-a V-a sau a VII-a. Nu te mai intreba nimeni de ele mai tarziu.

Eu nu sunt omul competitiilor. Desi am fost la concursuri si olimpiade, desi – asa cum spuneam – am ocupat locul I la scoala, nu imi plac competitiile personale, comparatiile interminabile. Nu imi place sa invat ceva doar pentru ca si altcineva stie sa faca lucrul respectiv. Daca nu ma atrage, nici macar nu incerc.

Cineva mi-a spus ca mi se trage tocmai de la faptul ca nu am avut frati; n-am avut termen de comparatie. E drept ca la mine n-a functionat nici partea aceea cu “dar colegul ce nota a luat”; pe ai mei nu-i pasionau deloc notele colegilor.

Am cunoscut, insa, si inca mai cunosc oameni pentru care existenta proprie parca nu are valoare daca nu este pusa in comparatie cu o alta.

Din pacate, mi se pare ca si lumea in care traim incurajeaza comparatiile, topurile, notele. Sa luam scoala, spre exemplu. Inca de la gradinita, copiii sunt incurajati sa mearga la concursuri si festivaluri fel de fel, la finalul carora mai toti iau locul I, cu diploma, medalie sau trofeu, fara vreo valoare reala. Despre multe dintre concursuri tu, ca parinte, afli abia cand vin diplomele. Si sa vrei, nu ai cum sa il feresti. Nu poti sa il tii departe! Si te trezesti ca-ti spune intr-o zi, cand tu il indemni sa-si arate calitatile, “dar ce-mi da doamna pentru asta; imi da o diploma, ceva?”.

Apoi vine momentul in care constientizeaza ca vremea diplomelor primite de ochi frumosi a trecut si ca sunt concursuri la finalul carora nu toata lumea primeste diploma. Si apare reversul medaliei, ca tot vorbeam de asta. Fie spune ca nu mai vrea la concursuri (chiar si la concursurile pe bune, gen concursurile de inot) pentru ca doar unul castiga. Fie trebuie musai sa castige, altfel e o tragedie.

Mai tarziu, cu concursuri sau fara, vine vremea notelor. Note care vor atarna de capul copilului ca niste pietre puse in ghiozdan. Si chiar si parintii se lupta ca notele din catalog sa fie cat mai mari. Stiti probabil, la un moment dat circula pe net o imagine cu situatia de la scoala din vremea copilariei noastre si vremea copilariei de azi: cand eram noi copii, daca veneai acasa cu o nota mica erai certat ca de ce n-ai facut mai mult; astazi, daca un copil vine acasa cu o nota (mai) mica, a doua zi parintii se duc la scoala sa-l ia pe profesor la rost. Toata lumea se lupta pentru note mari. Pentru ca notele din gimnaziu, spre exemplu, conteaza (procentual; un procent mai mare sau mai mic, depinde de cum se mai schimba legea) la admiterea in liceu. Ce conteaza ca tu vrei liceu de mate-fizica si in gimnaziu nu ai excelat la istorie sau desen, spre exemplu; media aceea atarna.

A, si ca mi-am amintit de desen. Sincer, nu inteleg de ce la materii vocationale – desen, muzica, sport – se dau note. Note, comparative, bineinteles. In conditiile in care exista oameni care, oricat s-ar chinui, nu vor canta niciodata cu adevarat, pentru ca nu i-a inzestrat natura cu voce sau ureche muzicala.

Imi amintesc, cand am dat eu admiterea la liceu, existau trei probe eliminatorii – exact acestea trei: muzica, desen si sport. La care nu existau note ci doar calificativele admis sau respins. Si imi amintesc ca la sport – materie care mie nu mi-a placut niciodata in generala – era si o proba de rezistenta. Trebuia sa alergi sase ture de teren de sport intr-un anumit timp. Nu conta ca erai primul sau ultimul, atata timp cat te incadrai in timpul respectiv si nu mergeai, ci doar alergai oricat de incet. Si imi amintesc ca, inainte de exeman, m-am pregatit pe stadionul din oras sa reusesc sa ma incadrez in timpul respectiv.

De ce nu am putea si la scoala sa stabilim niste bareme in care sa se incadreze un copil pentru a fi admis, fara sa mai conteze cine este primul sau ultimul?

Si de ce nu am putea pune mai mult accent, la astfel de materii, pe informatiile care tin mai degraba de cultura generala, decat de talent. La desen, spre exemplu, am putea vorbi de culori –  calde si reci, primare si secundare; am putea vorbi despre curente artistice si pictori renumiti, fara sa ii tocam marunt pe copii pentru reproducerile lor mai mult sau mai putin reusite.

Dar, nuuuuu… Noi trebuie sa avem loc de intrebari grele: “dar colegu’ de ce poate?”

1 Comment

  1. Pingback: Oana Moraru raspunde: Joaca libera si competitia - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook