Cine-ar fi crezut că o să treacă un an…

Cine-ar fi crezut că o să treacă un an și o să fim tot aici…

Vă mai amintiți?

Luni, 9 martie 2020. E oficial. De miercuri, 11 martie, se închid școlile. Și sălile mari de spectacole.

Îmi amintesc că am început să ne agităm. Suspendăm și noi cursurile? De când? Sute de mesaje și telefoane…

Îmi amintesc că marți, 10 martie, aveam bilete la teatru. Sala Mare a Teatrului Național era la limita numărului de locuri permise pentru evenimente. Marți încă se aștepta decizia DSP-ului privind spectacolul de seară. Le-am scris că trebuie să își asume o decizie, că nu putem ajunge la teatru ca să avem de unde pleca. Cu o oră înainte de ridicarea cortinei a venit și anunțul: spectacolul se amână.

Și îmi amintesc liniștea. Habar n-aveam atunci ce va urma. Și că o să treacă un an și vom fi în același punct…

Îmi amintesc că ne gândeam că o să fie o pauză de câteva săptămâni și ne vom relua treaba de unde am rămas. Aveam în program un spectacol cu peste 200 de copii, spectacol care devenise deja tradiție pentru noi, la care munceam luni de zile, dar de care eram mândri toți.

Și în aprilie, când eram închiși în case, deja experți în dezinfectatul produselor cumpărate și prieteni cu curierii din zonă, încă mai speram. Abia în mai, când teoretic ni s-au deschis ușile, dar am rămas toți în online, am înțeles că e vremea să anulăm tot.

Și îmi mai amintesc mesajele optimiste. Că vom fi mai buni și mai umani. Câți au prevăzut oare că bunătatea va fi o vânătoare de vrăjitoare?

S-a dus un an. Pentru unii, un an de regăsire. Pentru alții, de reorientare. Pentru mulți, un an de pierdere. Un an pe care l-ar anula mai toți.

S-a dus un an și noi tot aici… cu noi restricții – aceleași, vechi, cu încă o serie de-nchideri și suspendări, cu muncă și școală online…

Acum doar că nu mai visăm. Nu mai sperăm la două săptămâni de ”anormal” ca să ne întoarcem la ale noastre. Acum știm că normalul pe care îl știam în urmă cu un an nu mai e aici și, foarte posibil, nu se mai întoarce. Oricum, nu prea curând.

Acum doar sperăm să nu mai treacă încă un an…