Evenimente

Competitia, incotro

By  | 

Nu sunt o persoana competitiva. Nu oricand si nu pentru orice. Poate parea ciudat pentru o persoana care in scoala a avut note mari, care a terminat facultatea si studiile postuniversitare fara vreo restanta. Dar cei care ma cunosc stiu ca nu dau din coate sa ies in evidenta, nici macar atunci cand as merita si as fi indreptatita, nu am nici cel mai mic regret daca pierd la un joc, oricare ar fi el si nici nu stau tot timpul sa vad ce face capra vecinului si daca al meu copil e mai blond decat altul. Pur si simplu nu ma pasioneaza comparatia si competitivitatea. Nu tin sa fiu mai bun decat nimeni. Luptele le dau doar cu mine insami. Chiar daca nu ies mereu victorioasa. Pentru ca, prietenii mai vechi ma stiu, mai niciodata nu cred despre mine ca sunt pregatita pentru ceva (pornind de la examene, la evenimente) si imi stiu mai bine limitele decat atuurile.

In acest context, ca si Alfie Kohn, pe care am avut ocazia de a-l vedea recent in Bucuresti, vorbind chiar despre competitie, nici nu cred ca e in natura noastra sa fim competitivi, ci suntem formati asa, de parinti, de cei apropiati, de societate.

Recunosc ca nu m-a preocupat problema competitivitatii pana nu am devenit mama. La inceput m-am lovit de competitivitatea dintre mamici, in parc. De care am fugit rapid, pentru ca nu am inteles rostul intrebarilor de tipul “Cum, al tau inca nu are niciun dintisor?”, “Al tau cand a inceput sa vorbeasca? Nu vorbeste inca???” sau afirmatiilor de tipul “Al meu e foarte istet; intelege tot ce ii spunem” sau “Al meu a inceput sa mearga inca de la sapte luni”, de parca ar fi un permanent concurs de cine are cel mai grozav bebelus.

Doar ca, stiti cum se spune, de ce ti-e teama, de aia nu scapi. Pe cat sunt eu de paralela cu competitivitatea, pe atat de in miezul problemei e copilul meu. Nu, nu ma intreb de unde i se trage. Stiu foarte clar. Doar ca asa imi vine sa imi fac un loc de dat cu capul la care sa apelez ori de cate ori nu stiu cum sa fac sa mai scutur competitivitatea asta a copilului meu si sa o arunc pe fereastra.

Ma simt total depasita si lipsita complet de inspiratie in a gasi argumentul suprem care sa imi convinga copilului sa o mai lase undeva pe competitivitatea asta a lui. Indiferent ce joc ne jucam, aproape inevitabil ajungem la momentul supararilor ca el nu are noroc la carti, ca lui nu-i vine un zar bun, ca el nu castiga niciodata. Chiar daca pana atunci te-a batut mar.

Iar mediul inconjurator – in care includ gradinita, parc, prieteni, rude – nu fac decat sa il incurajeze. “Uite, copilul x, face y”, “Cum, ala e mai puternic decat tine?”, “Si tu de cate ori ai castigat?”.

Ei, cum as putea eu sa ma pun stavilar in calea valurilor de comparatii si competitii? Si-apoi, ar fi fost oare sanatos pentru copil sa nu fi fost competitiv intr-o lume condusa dupa principii de concurs cu premii?

Daca as privi la rece, as pune ca nu. Poate ca eu as fi fost altundeva daca as fi fost ceva mai competitiva. Nu stiu. Ceea ce cred este ca ar trebui sa existe un echilibru.

Da, desi Alfie Kohn a dat exemple de jocuri sportive reinterpretate fara principiile competitivitatii, eu nu as pune problema eliminarii totale a sporturilor sau competitiilor sportive. Nici nu cred ca ar fi posibil.

Dar mi-as dori tare mult ca, dincolo de terenul sau aerna sportiva, activitatile din scoli si gradinite sa nu fie toate construite ca un concurs si sa se puna mai mult accent pe cooperare si colaborare.

Alfie Kohn spune ca orice competitie distruge. Ca nu conteaza cat de multa sau cum e si ca problema consta in mesajul transmis prin competitivitate: tu castigi daca ceilalti pierd, tu ai succes daca ceilalti esueaza, unul este invingatori, ceilalti niste perdanti. Competitia ne invata ca alti oameni sunt obstacole in calea succesului nostru.

Am numerosi prieteni care l-ar contrazice pe Alfie, spunand ca nu se poate fara competitie, ca doar prin competitie progresam. Da, competitia te ajuta, daca esti in competitie cu tine! Poate ca la prima vedere sa fii in competitie cu ceilalti inseamna ca te lupti sa fii mai bun decat ceilalti, cel mai bun, decat mai bun decat esti. Mi-e teama insa ca stiu exemple competitive care da, sunt mai buni in comparatie cu ceilalti, mai buni decat erau inainte in comparatie cu ceilalti, dar uitand aproape complet de cine sunt, de ce le place si de ce si-ar dori ei, in sufletul lor, indiferent de ceilalti.

Alfie spune ca cei care sunt foarte competitivi sunt de obicei chiar cei care nu sunt foarte siguri pe sine si care au nevoie permanent sa li se confirme cine sunt si la ce nivel sunt, prin aceasta comparatie cu ceilalti si competitivitate continua. Si cu cat castiga, cu atat vor sa castige mai mult – nefiind vorba doar de bani, ci de orice se poate compara cu ceilalti si poate fi surclasat. Mi se pare ca sunt mai mult ca o boala. Vorba lui Alfie Kohn: “Competitia este pentru stima de sine, asa cum este zaharul pentru dinti”. Dorindu-ti mereu sa fi cu o treapta mai sus, nu vad cum poti aprecia treapta pe care te afli si lumea alaturi de care te afli pe acea treapta – familie, prieteni, colegi.

“Competitia creeaza invidie pe castigatori, ura pentru pierzatori si suspiciune fata de toti. Cand concureaza, oamenii tind sa fie mai putin deschisi si mai putin increzatori in ceilalti, mai putin capabili sau dornici sa vada lumea din perspectiva altora”, spune Alfie Kohn.

Ceea ce mi se pare mie grav la competitivitatea exagerata, extinsa la oricand, oricine si orice, este pe de o parte, asa cum spuneam, nemultumirea permanenta care aproape ca te face incapabil sa apreciezi momentul prezent si oamenii care construiesc momentul “acum”; apoi, incapacitatea de a fi cu adevarat creativ, fiind mai mult preocupat sa tragi cu ochiul la celalalt – iar daca celalalt nu este creativ, tu te vei multumi doar sa fii putin mai sus decat el si nu tu cu plina ta creativitate; si, nu in ultimul rand, dar cred ca ceea ce ne doare cel mai mult, competitivitatea din scoli si accentul pe note, fara o sustinere reala a personalitatii individului.

Parafrazandu-l pe Alfie Kohn, as pune ca nu putem avea asteptari de la copiii nostri sa invete pentru ei daca la scoala tot ce conteaza este nota si cine a luat nota mai mare si cati au luat note mai mici si tot asa. Cum am putea sa le cerem copiilor nostri sa-si aleaga un drum dupa sufletul lor cand nu sufletul conteaza in accederea pe drumul respectiv ci mediile din toti anii scolari si de la nenumaratele testari introduse in sistemul educational? Si de ce am avea pretentia sa nu incerce sa copieze, sa triseze, sa plagieze, daca singurul lucru care conteaza este nota si nu ceea ce au retinut din materie, ceea ce le place, ceea ce ii dezvolta pe ei ca indivizi?

1 Comment

  1. Pingback: Oana Moraru raspunde: Joaca libera si competitia - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook5k
Facebook