Ganduri. Amintiri

Cum ar fi daca n-ar fi note

By  | 

Problema asta a invatamantului nostru este un fel de “never-ending storry”, doar ca e scoasa pe tapet doar in perioade de examene, teste, evaluari, pentru ca atunci doare. Nota. Notele. Astea dor pentru ca de ele cica depinde viitorul copilului.

Ma iertati, dar eu nu cred in aceste note. De la teste, evaluari si ce-or mai fi ele. Va explic imediat.

O sa va povestesc despre mine, care, spre nenorocul copilului meu, nu sunt un exemplu incurajator, pentru ca sunt genul cu coronita si printre premianti dintr-a-ntaia si chiar si in aia cinci ani de liceu si fara vreo restanta in patru ani de facultate si alti trei de master.

In primul rand, in clasele primare doamna noastra nu se obosea prea mult sa ne si invete ceva. Tot ce aveam noi de facut in clasa si acasa era sa copiem pe caiet ceea ce scria in manual. Indiferent ca era romana, istorie, matematica, predatul si tema se rezuma la copiat ce scrie in carte. Eu am avut norocul – pentru mine a fost un noroc, indiferent ce zic multi parinti de astazi – sa am o mama care a considerat ca asa ceva este inadmisibil. Nu poti sa treci prin scoala doar copiind ce scrie intr-o carte, ca un robot. Cu ce te poate ajuta asta? Asa ca mama a stat si a invatat, si mi-a predat, si mi-a explicat, si mi-a dat teme, si m-a ascultat, si asa mai departe. De la mama stiu si acum cand se scrie “sau” si cand “s-au”, spre exemplu. Am facut un fel de homeschooling cu mama, cum s-ar spune azi.

Cu invataturile de acasa, la scoala nu puteam sa nu stiu. Nu puteam sa nu iau 10. Care le era acordat in special copiilor ai caror parinti erau in functii cheie la vremea respectiva (vorbim de anii dinainte de Revolutie). Pe langa ei, m-am strecurat si eu in randul celor cu coronita timpd e 4 ani.

Dar a venit clasa a V-a. Fara uniforma obligatorie. Fara doamna cu note fara predare sau evaluare. Ei, aici, apele s-au dat la o parte si s-au vazut pietrele de pe fundul marii. Alea grele, de te trag sa te scufunzi. Mai toti profesorii repartizati la clasa noastra, in frunte cu diriga, au vrut sa renunte la noi. De fapt, prima profesoara de romana a si reusit si a ne-a lasat dupa vreo doua saptamani. De ce? Pai, jumatate din clasa inca citea pe litere. Inclusiv dintre cei cu coronita. Nu mai vorbesc de scris… de cat dura scrisul… si cum arata…

Dupa note, eram cea mai buna clasa. Cine naiba mai avea in clasa a IV-a 12 sau 13 premianti cu coronita si inca nu stiu cati pe locul doi si trei sau cu mentiune? Ca eram aproape toata clasa premianta. Dar in realitate, luati la bani marunti si nu foarte marunti –  ca era vorba de o banala citire si scriere si niste adunari, scaderi, inmultiri si impartiri simple, nu cu ecuatii cu nspe necunoscute cum invata astia mici acum din clasa intai – eram praf si pulbere. Prima mea nota la romana, si cred ca si la mate, in clasa a V-a, in prima saptamana, la evaluare, a fost 8, singura si cea mai mare nota din clasa, la distanta de restul, pentru care am si fost felicitata, dar eu am plans vreo doua ore. Pentru ca, pe de o parte, gresisem ceva din neatentie, si pe de alta parte, pentru ca nu mi se parea corect sa mi se ceara sa stiu ceva ce nu fusesem invatata in clasele primare, desi poate ca programa prevedea. Nu ma interesa prea mult de ceilalti. Asa fusesem invatata acasa. Mama imi spunea mereu ca nu o intereseaza ce fac ceialalti copii, daca invata sau nu, daca doar copiaza ce scrie in manual sau fac si doua exercitii in plus, o intereseaza in primul rand ce fac eu, ce invat eu, cum ma dezvolt eu. Asa ca ma formasem deja pe acest principiu, care de altfel ma ghideaza si azi. De-aici cred ca mi se trage si lipsa mea aproape totala de competitivitate, dar asta e alta poveste.

Sa revenim. Privind aceasta scurta poveste, va intreb ce relevanta au avut notele din clasele primare? Da, stiu, azi ar fi contat la nu stiu ce medie de accedere in clasa a V-a in nu’s ce colegiu minunat. Perfect! Sa zicem ca si colegii mei, premianti cu coronita, ar fi acces in clasele de performanta, in baza notelor de 10 pe linie. Cu ce i-ar fi ajutat? I-ar fi invatat in vis sa citeasca sau sa scrie?

Clasele gimnaziale au avut suisuri si coborasuri, dar cred ca au fost mai aproape de adevarul nivelului nostru. Asa ca n-a mai plouat cu note de 10. Nu ni s-a parut o tragedie, nici parintii n-au venit la scoala sa traga vreun profesor la raspundere pentru o nota sau alta, ca ar strica media de accedere in liceu. Pentru ca atunci nu era asa, atunci se dadea examen. Personal, cred mai mult in acel sistem decat in cel care exista azi.

Stiu ca sunt sustinatori ai actualului sistem de intrare la liceu in care mediile din clasele gimnaziale au o anumita pondere, pentru ca – vezi Doamne – e un fel de fortare a copilului sa invete continuu. Pe bune? Asta demonstreaza notele de la Evaluarea Nationala din clasa a VIII-a, ca au invatat continuu? Daca iei cataloagele si te-ai uita la notele si mediile din V – VIII, asa ai zice. Stiu eu pe cineva care imi spunea ca la ei in clasa toti copiii au media generala peste 9. Si erau cred ca in clasa a VI-a sau a VII-a. Nu mi-a venit sa cred. Si i-am si zis si copilului si parintilor ca asa ceva nu e real, nu are nicio legatura cu realitatea. Nu are cum o clasa intreaga de 30 de copii sa fie peste 9. Decat daca notele sunt date de dragul atentiilor sau amenintarilor parintilor sau de dragul renumelui clasei si scolii. Am si acum convingerea ca daca ii scuturam bine, jumatate dintre ei nu stiau cand se scrie “aceeasi” si cand “aceiasi” sau cand “s-a” si cand “sa”. Dar copiilor le sunt necesare acele note nu pentru ei, pentru personalitatea lor, pentru visele sau aptitudinile lor, ci pentru un anume liceu.

Mediile din generala reprezinta unul dintre motivele pentru care nu sunt convinsa de actualul sistem de admitere la liceu. Un alt motiv este chiar Evaluarea Nationala de la sfarsitul clasei a VIII-a. Daca vorbiti cu parintii ai caror copii au dat anul acesta evaluarea o sa vedeti multa tristete, dezamagire si lehamite. Si mai ales neincredere in note. Care nu sunt la nivelul copilului. Care dupa contestatii sunt mai mici (fara sa fie trasa nicio comisie la raspundere si fara sa se recorecteze toate lucrarile corectate initial de comisia care s-a dovedit a fi dat gres initial nu doar la o singura lucrare). Care ii scad copilului sansele la inscrierea in liceul dorit.

Eu nu cred in relevanta acestor note din doua motive. 1. Sunt subiective. Ganditi-va ca sunteti profesor trimis sa corectati lucrarile de la o scoala din cucuietii din deal. Ce va asteptati sa gasiti acolo? Niste lucrari praf. Va ganditi ca acei copii nu stau cu gandul la scoala si evaluari, sunt o apa si-un pamant. Si ajungeti cu lucrarile in fata si constatati ca nu sunt chiar asa, ca sunt niste raspunsuri bunicele ici-colo. Brusc aveti o alta atitudine, mai indulgenta. Si veti puncta cu mai multa “intelegere”. Niste lucrari pe care, daca le-ati fi intalnit la cea mai bine cotata scoala dintr-un oras mare, nu le-ati mai fi privit la fel de ingaduitor, pentru ca – nu-i asa? – vorbim de o scoala cu pretentii si alte asteptari. 2. Cu aceste note iti faci o lista de optiuni de licee mai mult sau mai putin potrivite dorintelor sau abilitatilor reale ale copilului. Bifam tot ce se poate din Colegiul Sf Sava, spre exemplu, si ajungi la filologie, desi tu esti bun la mate si de fapt iti doreai mate-informatica. Notele insa te-au trimis la filologie. Cunosc astfel de cazuri. Copii care au ajuns intr-un liceu bun, dar la un profil pe care nu si-l doreau si care nu li se potrivea si care, la final, spun ca ar fi preferat un liceu prost, dar cu profilul bun.

Si mai am si exemplul personal al subiectivismului in materie de evaluare. Cand am terminat eu liceul, la Bac, la probele orale se dadeau note. Numele de atunci ma plasa prima la catalog si deci prima impinsa in fata comisiei. Si eu si primele doua grupe de elevi (ca intram cat sase) evaluate au luat note mici, cu mult sub nivelul lor si mai ales al notelor care au urmat. De ce? Si aici citez raspunsul celor din comisie la protestele noastre (pentru ca la oral nu se fac contestatii): “pentru ca trebuia sa vedem intai nivelul liceului”. Nici azi nu stiu ce naiba inseamna asta. Stiu doar ca am fost extrem de indignata si suparata si nervoasa si am zis ca o iau razna. Iar la urmatoarea proba orala am refuzat sa mai intru in prima serie. N-a comentat nimeni. Ce mai era de comentat? Ce copil ar accepta sa fie de doua ori cobai la “descoperirea nivelului liceului”?

Si nu pot sa nu punctez ceva la capitolul note si optiune liceu. Din pacate, indiferent de liceu sau nota, la final, chiar si cu Bac luat, toti sunt niste detinatori de hartii fara nicio valoare. Cu care te poti duce poate sa ceri un somaj sau care te ajuta poate sa intri la o facultate. De stat sau privat, nici asta nu prea mai conteaza. (Nu) Se invata la fel. Diferenta poate ca sta in taxa, ca uneori la privat e mai ieftin decat la stat, pe locurile cu taxa. Sau s-ar putea sa privat sa iesi mai castigat, ca poti sa te si angajezi in paralel, sa mai capeti niste experienta (pe care ti-o cer toti, dupa ce ai absolvit), pentru ca la privat nu-i asa mare strictete la prezente, ca la stat.

De ce presam deci copiii de mici cu note si iar note si evaluari peste evaluari si admiteri peste admiteri in baza unor note care nu spun mai nimic? Notele sunt subiective, indiferent de barem. Luati exemplul lui “fiindca” de la Bac. Al carui sinonim in barem era doar “pentru ca”, desi are multe alte sinonime – caci, intrucat, deoarece, incat etc. Si am convingerea ca sunt profesori care s-au tinut de barem si nu au punctat celelalte sinonime si profesori care au acceptat ca baremul e limitat (ca sa nu zic gresit) si au acceptat drept bune si celelalte variante de raspuns.

Si-apoi, ce relevanta credeti ca au toate notele si evaluarile pentru viitorul unui copil care, sa zicem, va deveni bucatar sef sau director de restaurant cu cinci stele Michelin? Cu ce il defineste nota de 7 sau 10 sau 5 la evaluare la mate pe cel care, poate, va fi un designer de top la Paris? Sau un caricaturist renumit? Sau un regizor? Sau… sau?

Recunosc ca eu sunt in faza in care, in pregatirea pentru prima zi de scoala din aceasta toamna, lucrez la mentalitatea mea si a celor din jur in asa fel incat, in ciuda presiunilor exterioare si a intregului sistem, cand copilul meu va veni acasa cu un “insuficient” sau o nota mica la matematica, istorie sau biologie, sa imi spun (si sa ii spun): “Nu-i nimic! Nota nu te defineste pe tine ca om! Nu arata nici cat esti de bun! Nici cat esti de intelept! Nici cat esti de marinimos! Intr-o zi vei pasi pe Marte! Intr-o zi vei fi creativul care va castiga premiul Effie! Intr-o zi vei fi chef la cel mai renumit restaurant din New York sau vei fi hair stilistul pentru care se vor bate toate vedetele de la Hollywood! Sau intr-o zi, de ce nu, vei fi urmatorul Ion Tiriac!” Nimic din toate astea nu se invata in scoala! Nici unul dintre aceste trasee n-ar putea fi prevazute de un calificativ in clasa a II-a sau o nota la evaluarea din clasa a VI-a!

Si-atunci? De ce ne – si mai ales ii – chinuim?

Stau si ma intreb cum ar fi daca n-ar fi note. Sau daca macar n-ar mai fi afisate pe toate gardurile si n-ar mai fi instrument de tortura, pardon, am vrut sa spun comparatie.

Cum ar fi daca, ok, sa zicem ca avem evaluari, fiecare copil si-ar primi nota sigilata in plic, acasa, sa o vada doar el si parintele lui. Si ar fi la alegerea lui daca doreste sa afle si notele altor copii – intreband – sau daca ar divulga propria nota.

Si cum ar fi daca, chiar si in baza unor note – individuale de aceasta data – copiii ar face o optiune pentru o scoala sau alta si ar primi, tot in plic sigilat, raspunsul – daca a fost sau nu admis. Si ar fi alegerea lui daca ar spune ca a fost admis sau nu si la ce scoala se duce sau nu.

Cum ar fi daca i-am privi pe copii asa cum sunt ei nu cum au notele.

Cum ar fi…

 

Later edit:

Cred ca la anumite materii, care tin mai mult de aptitudini, precum desen/pictura, muzica sau sport, notele ar trebui scoase definitiv si inlocuite cel mult cu calificative gen ”admis / respins”.
 
Nu toti trebuie sa fim Grigorescu, Enescu sau Szabo.
 
Pictura ar trebui sa fie mai mult despre notiuni de baza si aprecierea frumosului in muzee de arta decat despre toti trebuie sa stim sa pictam la fel de bine si sa desenam portrete.
 
Muzica ar trebui sa fie mai mult despre cultura generala si mai mult despre capacitatea de ascultare a muzicii bune, decat despre cine canta si are voce.
 
Iar sportul ar trebui sa fie mai mult despre placerea de a face miscare, de preferabil in aer liber si in mod constant, decat despre amenintarea cu nota mica pentru ca nu esti primul la proba de rezistenta.
 
Toate ar trebui sa fie despre dezvoltare si mai putin despre medii care strica alte medii.
 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook