Evenimente

Cum a fost la scoala? Stai sa scoatem al doilea set de caiete

By  | 

Vorbesc serios! Asa am facut! Am mai luat o data setul de caiete, care la clasa pregatitoare raman la scoala. De ce? Pentru ca atat am avut eu la indemana ca idei pentru a scapa de clasicul raspuns “bine” la intrebarea – si mai clasica – “cum a fost azi la scoala?”. Macar cu caietele la indemana se activeaza memoria, intervine recunoastere, si am rezolvat :)

Cam in acest context, am ajuns eu la evenimentul Otiliei Mantelers pe tema acestei intrebari, sperand sa gasesc si alte variante mai prietenoase si mai eficiente. Cateva idei principale de la eveniment a asternut la cald Laura.

Pe scurt, totul porneste de la propriile experiente cu scoala – ale noastre, ale parintilor – si fricile care ni se trag de acolo.

Eu am realizat abia acum de ce mi-am zapacit copilul toata gradinita si la inceputul scolii cu intrebarea “ce ai facut azi la scoala?” si de ce am si cumparat al doilea set de caiete. Pentru ca eu, la scoala, n-am prea facut. Doamna invatatoare nu prea mai avea chef de predat si invatat copii, in clasa aveam si multi copii ai caror parinti se aflau in pozitii cheie in oras (si nu ma refer neaparat la primarie si militie, desi aveam si-asa, dar si alimentara, fabrica de paine etc, ceea ce pe vremea lu’ Ceasca era de mare valoare), asa ca notele erau in conformitate cu titulatura parintelui, nu aveam teme si niciodata ceva de invatat acasa. Eu am invatat totusi acasa, cu mama, si am descoperit ca daca inveti, oricati pilosi ar fi in clasa, tie n-are cine ce sa-ti faca. Intr-un fel strategia asta m-a ajutat si in facultate, doar ca era o compensatie pentru absentele pe care le avea din cauza jobului, dar pentru ca invatam si stiam nu prea mai aveau ce sa-mi faca doar pentru motivul ca n-am fost pe-acolo prea des.

Revenind, am realizat ca intrebarea mea “ce ai facut la scoala azi” e mai mult teama ca nu cumva sa nu faca nimic, asa cum pateam eu.

Solutia pe care o propune Otilia pentru a afla ce a facut copilul la scoala este alta si include urmatorii pasi:

  1. Conectare – contact vizual, atingere (mangaiere, luat in brate – ma rog, pe masura ce creste, conectarea e mai grea), joc (gadilat, glumit), vorbit (nu despre scoala sau teme)
  2. Timp special – anuntat ca atare, spre exemplu: “uite, timp de 5/10 minute facem ce vrei tu” si faci ceea ce isi doreste copilul. De ce? Ca sa decida el, sa simta ca are control, ceea ce la scoala n-a avut deloc, nici putere de decizie, nici control
  3. Joc – care poate urma sau inlocui timpul special. Si te joci jocurile lui, pe care le alege el, care i se potrivesc varstei lui, asa cum se joaca el. La cei mari poate nu mai e cu masinute, dar poti sa initiezi tu un fel de joc in care faci pe prostul, imiti profesori, intrebi de iubitii si iubitele altora, important e sa il faci sa rada.

Nu intrebi de teme imediat. Grija ta este sa-i umpli cupa cu atentie.

Copilul poate pleca de-acasa cu cupa de atentie plina – se simte important, conectat cu cei dragi, apreciat si iubit, dar in timpul zilei aceasta cupa se goleste. Fie are profesori care nu prea interactioneaza cu copiii, fie – oricat de mult si-ar dori invatatorul – nu se poate conecta 1-la-1 cu toti copiii, pentru ca sunt peste 30 in clasa. Si-atunci copilul se intoarce acasa gol pe partea de emotii pozitive. Si-atunci el vrea la joaca, pentru ca acolo e universul lui, lumea lui, este forma lui de reconectare cu lumea si locul in care se simtea confortabil. Chiar si intrebarea “mi-ai cumparat ceva azi” e nevoia lui de reconectare cu tine, cu lumea lui in care cupa atentiei e plina. Eu m-am gandit mereu ca intrebarea aceasta, cu care ma intampina si pe mine Robert de multe ori, imediat ce am intrat pe usa, e felul lui de a spune ca i-a fost dor de mine si, mai ales, de a ma intreba daca si mie mi-a fost dor de el, m-am gandit la el in timpul cat n-am fost impreuna. Pentru ca si eu, e drept, de multe ori ii iau cate ceva fara sa plec de-acasa cu gandul de a-i lua ceva si fara neaparat sa ma gandesc ca trebuie sa am un raspuns pe care si-l doreste el atunci cand ajung acasa; ci pentru ca pur si simplu simt ca nu pot pleca fara obiectul respectiv si abia astept momentul cand o sa i-l dau – ma rog, bucuria din ochii lui, topaiala si tipatul “tati, tati” sau “tataie, tataie”, “uite ce mi-a luat mami”. Trecem peste faptul ca reactia lor este invariabil “nu are destule?”, de parca noi nu ne apucam sa ne luam iphone tspe desi avem telefon perfect functional, cu niciun an vechime.

Revenind la subiectul nostru, Otilia spune ca ideal ar fi ca dupa scoala o ora sa nu facem nimic legat tot de scoala. Sunt convinsa ca, odata cu trecerea timpului, cand vor fi teme si daca vor ramane si activitati extrascolare, treaba asta nu are cum sa iasa. Dar cred ca programul nu trebuie sa fie scoala-masa-teme, trebuie sa existe si un timp, oricat de scurt, de deconectare de scoala, reconectare cu casa/locul drag si apoi revenire la subiectul scoala/teme. Si ca trebuie cumva sa ii mai pui ceva in cupa cu atentie, sa il incarci pozitiv emotional, sa il readuci in stare de confort si bine, ca sa poata da randament in activitatile urmatoare.

Succesul scolar al copilului este puternic legat de conectare. Dar nu doar de conectarea de acasa, ci si de conectarea de la scoala, cu profesorii si colegii. Noi suntem inca la inceput. Sper ca doamna invatatoare sa gaseasca o solutie sa se conecteze cu toti copiii, pentru ca sunt 30 in clasa si fiecare dintre ei are nevoie de atentie 1-la-1. Conectarea cu colegii cred ca se va face treptat si mai greu – sunt multi, nu prea ies in pauze afara, deocamdata, ci doar la toaleta, sunt grupulete (ca unii se mai stiu de la gradinita si au tendinta – pe care am vazut-o inclusiv la parinti – de a ramane in acelasi cerc), al meu e si genul usor timid la inceput, in fine, sper sa-si gaseasca in timp un nucleu bun, pentru ca partea sociala e chiar mai importanta la un moment dat pentru copii decat notele in sine.

Cum mai afli despre ce s-a intamplat la scoala? Prin implicare. Implicare 100%, dar nu in sensul facem teme impreuna (desi uneori ajuta si asta la capitolul concret de teme, fara sa insemne ca facem noi temele in locul lor). Implicare inseamna:

  • ascultare – ascultarea povestilor lor, chiar si de genul de care nu ne place sa auzim, care nu credem ca se potrivesc cu ce i-am invatat noi acasa (cum a venit Robert intr-o zi acasa si-a zis ca, intr-o zi, erau 200 la baie – nu cred ca erau chiar atatia – si el chiar nu mai putea sa se tina si a impins, a dat din coate, pana a ajuns in fata)
  • fara morala si fara rusinare -asta mi se pare tare greu, sincer, ca parca nu poti sa taci, pe cuvant!
  • timp special – de doua-trei ore pe saptamana macar, pentru (re)conectare
  • joc – ce vrea, in functie de varsta, chiar si daca se uita pe calculator, esti acolo langa el, si intrebi, esti activ
  • ascultare – de aceasta data de plans, furie, emotii grele

Timpul special si jocul il deschide emotional si atunci incepe sa verse durere si furie si, de multe ori, noi parintii suntem tinta pe care se varsa aceasta furie si ideea e sa il lasi sa verse furia, uneori si usor agresiva, fara sa insemne ca trebuie sa-l lasi sa te bata, ci pui niste limite fizice, dar fara sa-i stopezi procesul de varsare a durerii.

Sa va spun ca asa e? Mai bine va povestesc cum a fost. Chiar dupa eveniment, ne-am intalnit si cu niste prieteni, familia unui coleg de scoala. Am petrecut frumos impreuna. Copiii s-au jucat, s-au inteles, li s-au indeplinit dorintele de ponei, mancat nu tocmai sanatos etc si ajungem acasa, seara destul de tarziu. Aflasem intre timp cum ca doamna le daduse niste caiete acasa sa termine niste pagini de colorat.

Pentru ca stiam ca urmeaza o zi plina, am zis sa facem ceva, cat apucam, din paginile respective. Normal ca n-a vrut si a inceput sa planga si sa bolboroseasca. Ca n-a uitat dar n-a vrut sa spuna. Ca n-a spus pentru ca a vrut sa se joace. Ca nu stie ce-ar fi zis doamna sau el cand ar fi ajuns la scoala fara nimic in plus pe paginile respective de colorat. Ca lui nu-i place sa coloreze (ceea ce nu e adevarat, dar am inteles ca nu i se pareau interesante desenele alea si nu intelegea de ce trebuie sa le deseneze, mai ales ca in exercitii nu i se cerea asa). Ca una, ca alta… In fine. Am incercat sa fiu calma, sa fiu alaturi de el, sa ii inteleg si ascult plansul si furia – nici eu nu eram foarte incantata de aceasta activitate la ora aia, intre noi fie vorba. Si mi-a iesit, dar nu pana la capat, pentru ca plansul si furia a dus la rasturnarea unui pahar cu apa pe caiet.

Va amintiti vremurile copilariei noastre? Cand trebuia sa avem caietele impecabile, fara colturi indoite, fara pete, fara greseli si stersaturi? Nu zic rau specialistii astia cand vorbesc de durerile copilariei pe care le purtam cu noi si de copilul interior care se trezeste in momente de-astea! Ce sa mai… am clacat, s-a dus tot zenul meu si l-am lasat cu tot plansul in barba sa faca ce mai are si ce mai vrea pe caietele alea fara mine.

M-a chemat cand a zis ca a terminat. Intre timp eu mai respirasem adanc. El inca mai suspina. Dar, cred eu, inca deschis emotional (ca fusese o zi de joc si conectare sociala), mi-a spus ca plange pentru ca nu imi pasa de el. Si am reluat firul actiunilor, cu mami care colora langa el si de ce facea mami asta, pentru cine, care era scopul real, etc etc, suficient cat sa inteleaga singur ca nu era nepasare, dimpotriva, dar ca poate sa se descarce din plans si putem discuta orice. Apoi, la initiativa instinctuala a copilului – ca astia mici stiu, noi trebuie doar sa fim atenti la ei – am continuat reconectarea. Cu niste foi Origami. Si am facut un fluture. Si a stat langa mine. Si apoi a venit lucrul la care nu ma asteptam. M-a intrebat daca m-a impacat. I-am zis ca da, doar ca durerea trece mai greu. Si-mi spune: “Si eu am o durere mare”. Si imi povesteste cum in urma cu o luna, in parc, se juca cu un copil cu un disc si, la un moment dat, a aruncat mai tare si l-a lovit pe celalalt copil la fata si i-a dat sangele si l-a luat mama lui pe sus si el n-a mai apucat nici sa spuna ca ii pare rau.

Saracul sufletel! Cum a dus vina cu el atata timp…

Nu stiu despre voi, dar eu vreau sa mai incerc atat cat pot treaba asta cu conectarea si jocul ca uite ce lucruri scoate la iveala. Poate ar trebui sa o incercam cumva si la nivelul nostru de adulti, in relatiile noastre de adulti, ca si noi avem de multe ori cupa goala, si noi avem dureri pe care nu le rostim si furie de varsat. Si noi suntem niste copii cu nevoie de timp special, de valorizare, de iubire neconditionata.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook