Ganduri. Amintiri

D’ale civilizatiei si complexul nostru de inferioritate

By  | 

De cate ori, fiind in vacanta peste hotare, n-ati simtit nevoia sa ascundeti faptul ca sunteti din Romania, sa incercati sa vorbiti alta limba, sa pareti ca sunteti din alta tara, mai civilizata?

Nu va jenati! Nu sunteti singurii! Si eu, imi amintesc, cand am fost in Italia in urma cu 10 ani, am vorbit mai mult in italiana; mai ales in Verona, dupa ce in trenul dinspre Venetia spre Verona am auzit mult prea multa romana si nu de la oameni tocmai pe placul meu.

Am inteles mai tarziu ca nu oamenii astia ne definesc ca natie. Si ca e doar vina noastra ca nu stim sa ne rascumparam renumele tarii, ca ne complacem in stadiul de vaicaritori la adresa tarii si uitam sa evidentiem si ce are tara asta bun si frumos.

E vina noastra ca ramanem cu acest complex de inferioritate in fata asa-zisilor civilizati, mai dinspre Occident.

Departe de mine gandul sa ne punem pe picior de egalitate. In anumite domenii suntem, intr-adevar cu niste ani lumina in urma. Dar din alte perspective, prapastia dintre noi nu mai e chiar asa de mare. Ori noi am recuperat in galop, ori ei au stat pe loc si ne-au asteptat sau pur si simplu au regresat virusati de “invadatori”, cert e ca nici civilizatia lor nu mai e ce-a fost si nici primitivismul nostru nu mai este dominant.

Imi amintesc cand am fost prima data in Anglia, intr-un orasel care parea mai degraba un satuc, dar in care erau mai multi “aristocrati”. Cum ne intrebau daca avem supermarketuri si Coca-Cola. Si cat de SF li s-au parut povestile noastre despre mancarea gatita pe care o poti cumpara de la supermarketurile de la noi, despre cele peste o suta de canale tv in nspe limbi straine pe care le vedem in fiecare zi, despre viteza la Internet… Si inca atunci nu aveam minute nelimitate in orice retea la 1 lira, ca asta n-ar fi crezut-o neam.

Imi amintesc si primul mall din Franta care atunci m-a fermecat ca si intindere si design interior. Si pe care l-am revazut anul acesta si mi s-a parut rece si trist, cu muuuult sub noile constructii in domeniu de la noi.

Dar ceea ce m-a facut sa-mi spun ca ar trebui sa o mai lasam moarta cu complexul nostru de inferioritate au fost observatiile din acest an cu ocazia vacantei la Disneyland si scurta vizita in centrul Parisului.

Inca din prima zi, cand am schimbat in total vreo 10 metrouri si trenuri RER, m-a socat un lucru: nimeni nu punea mana la gura cand casca. I-am si spus la un moment dat sotului meu aceasta constatare. Normal ca nu m-a crezut. Pentru ca, in a treia zi de Disneyland, sa imi confirme: nici la Disneyland, din sutele, miile de turisti de toate natiile (predominant englezi, spanioli si francezi; dar am intalnit si americani, mexicani, italieni, nemti, olandezi sau din tarile nordice), nu vazuse pe unul care sa puna mana la gura cand casca.

– Poate tine de cultura, i-am spus eu. Sau poate ca nu mai e la moda. Sau s-au schimbat regulile de civilizatie, i-am spus.

Sincer, nu stiu daca are cineva placere sa vada toate plombele altor persoane, dar am “admirat”, fara sa imi propun, ceva lucrari.

In alta ordine de idei, ca tot mai povestim noi de parenting si educatie, or fi parintii romani, sau copiii lor, cum or fi, dar nici cu occidentalii nu mi-e rusine.

Inainte de vacanta in Franta, chiar vorbeam cu o prietena, care o fi poporul acela, cu copii educati strict dupa normele actuale din cartile de parenting, copii ajunsi la maturitate dovedind astfel succesul garantat al acestor noi directii in ale educatiei si cresterii copiilor.

Oricum, in aceasta vacanta am vazut destui parinti si copii care numai din aceste carti nu erau scosi. Si nu, nu erau romani.

Sa fi vazut urlete pe o englezoaica la fetita ei. Si eu si Robert am ramas masca. “Mami, ce-i spune? Ce s-a intamplat?”, ma intreaba el in soapta, amandoi fiind pironiti locului si abia respirand in fata scenei respective. Cu decibelii si debitul englezoaicei care parca imi blocau total simtul auzului am prins doar finalul, spus mai rar dar accentuat: “You want toys? I’ll give you toys!” (Vrei jucarii? Iti dau eu jucarii!). “Cred ca a suparat-o tare”, imi da replica Robert dupa ce ii livrez traducerea frazei prinse din zbor. Iar eu imi spun in gand: “La naiba, iete ca si civilizatii isi permit aroganta de a se supara, de a-si iesi din pepeni si a urla la copii”.

Cum era de asteptat, rabdarea este testata la maximum in Disneyland. Mie mi-a fost mila de saracii copii, stand in soare, zeci de minute in sir la o coada, pentru o distractoe de 3 – 5 minute, pentru a merge la o alta coada. Si eu simteam ca o sa cedez la un moment dat si de obicei rezist destul de bine la capitolul cozi.

Normal ca cei mici incepeau sa se foiasca, sa se vaite, sa se catere pe unde vedeau cu ochii, sa planga. Doar ca n-am vazut genul ala de parinte (pentru care se militeaza la noi) care sa isi lase copilul sa se manifeste cum vrea muschiul lui, fara sa tina cont de toti ceilalti zeci de oameni din jur. Am vazut chiar si britanici (despre care stiu povesti cu adultii relaxandu-se la masa la restaurant in timp ce copiii rontaie nisip pe jos pe undeva), care isi puneau copiii la respect cu limite ferme si stricte.

Si sa va povestesc despre curatenie? Stiti imaginile acelea de dupa Revelioanele din pietele Capitalei, cu munti de gunoaie imprastiate peste tot? Aceeasi imagine am vazut-o si in Disneyland Park, dupa spectacolul de lumini si artificii dinspre miezul noptii.

Ca sa nu mai amintesc de parfumul imbietor din statia Gare du Nord. Toaletele publice, gratuite, de la noi de la metrou (alea putine care sunt in cele cateva statii dotate cu asa ceva) sunt lux, prin comparatie. Atat de tare putea pe peronul RER-ului in Gare du Nord de-am zis ca nu e adevarat. Probabil ca avea ceva legatura cu faptul ca taxa la toaletele publice din statie de 0,70 euro.

Halal civilizatie, oricum!

Poate ca avem noi ca natie multe bube, dar nici atat de multe si urate pe cat credem si urlam in gura mare ca avem. Si poate n-ar strica sa ne uitam si cu alti ochi la acesti civilizati si cu mai multa deschidere spre noi; si sa mai lasam complexul de inferioritate si pozitia ghiocel in fata occidentalilor, ca nu sunt asa de brezi nici ei.

In ultima zi la Disneyland, la achizitia unor suveniruri, tipul de la casa m-a intrebat: franceza sau engleza? Un peu francais et little more english. A zambit. Si m-a intrebat de unde vin. Romania, i-am raspuns simplu. La care el, zambind, imi spune cu un accent franco-englez: “Ce faci?”. Am zambit si eu: “Tres bien!”. “Bucharest?”, m-a intrebat. “Oui”. “Very nice” mi-a spus punand suvenirurile in punga si adaugand acel inegalabil “Merci” frantuzesc.

2 Comments

  1. Tudor

    August 18, 2017 at 6:24 pm

    Dupa ce le-am dat jos masca faurita de PR-isti si istorici am ramas dezamagit de ce am vazut. Inclusiv de cei care sunt acolo de mai multe generatii.

    • iulianaroca

      August 21, 2017 at 6:58 am

      Asa e! Daca treci de povestile frumos ambalate, descoperi ca in spate lucrurile nu mai sunt asa de minunate. Ceea ce apreciez eu si cred ca ar trebui sa invatam si noi este ca stiu “sa se vanda”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook4k
Facebook