Ganduri. Amintiri

De ce doar oamenii mari fac ceea ce vor

By  | 

O, ce bine-ar fi dac-ar fi asa…

Dar este intrebarea pe care am regasit-o la mai multi copii, inclusiv al meu, undeva in jurul varstei de 5 ani, cu referire la mai toti adultii cu care interactioneaza, inclusiv educatori, inclusiv parinti.

Daca stam sa ne gandim strict din perspectiva celor mici, copiii au dreptatea lor. Pentru ca sunt mult mai multe situatiile in care adultii le spun copiilor ce sa faca si prea putine momentele in care copiii sunt intrebati ce si-ar dori sa faca. Iar clipele in care copiii le spun adultilor ce sa faca – si acestia fac, fara comentarii – sunt probabil egale cu numarul de pasi facuti de om pe Luna.

“De ce doar doamna face ce vrea si noi nu? Noi trebuie doar sa facem ce zice ea?”, imi amintesc ca m-a intrebat cu ton de revolta copilul meu, intr-o dupa-amiaza, dupa ce ne adunaseram acasa. Aveam sa aflu ca aceeasi intrebare i-o adresase direct si doamnei.

Initial, am incercat un raspuns cat de cat diplomat. Despre rolul doamnei de a-i invata, de a-i indruma, de ale fi sprijin atunci cand vor sa descopere si sa afle ceva. Cam ca al parintilor, doar in alt mediu si alt context.

Dar cum intrebarea a revenit, ca mai toate etapele de dezvoltare, care se intorc ciclic, si aceeasi intrebare a fost adresata si altor adulti, am zis ca nu are sens sa ne ascundem dupa degete.

“Nu, mami. Nimeni nu face mereu ceea ce vrea. Sunt oameni care au norocol sa faca ceea ce le place. Si de multe ori pare ca oamenii mari fac doar ceea ce vor, fara sa le spuna nimeni. Dar nu, mami, nimeni nu face ceea ce vrea tot timpul”.

Am citit imediat pe chipul mic din fata mea o nedumerire totala si un soi de neincredere. Asa ca am zis sa spun lucrurilor pe nume.

“Cred ca doamna are momente in care ar sta acasa si s-ar juca cu nepotii sau s-ar odihni, decat sa isi puna nervii la incercare cu voi”.

“Uite si eu am momente in care m-as plimba in oras. As iesi cu prietenele mele. Sau as citi o carte. Dar ma joc cu tine. Aleg sa ma joc cu tine, gandindu-ma si la tine, nu doar la ce vreau eu”.

Nu stiu cati parinti recunosc, dar stiu sigur ca fiecare dintre noi avem momente in care, trasi de maneca de copiii lor sa se joace, sa inventeze povesti sau sa fie cal de bataie pentru nu stiu ce jucarie, ne gandim ca “ce-as mai vrea o pauza” sau “ce mi-e dor sa ies in oras”.

Alegem insa, de buna voie si nesiliti de nimeni (poate doar de noi insine, de rolul nostru, de responsabilitatea noastra, de iubirea pe care o simtim), sa nu facem lucrurile de oameni mari pe care poate ni le-am dori uneori si sa fim cu copiii nostri.

Diferenta este ca noi alegem. Iar copiii nostri sunt de prea putine ori in pozitia de a alege, ci mai mult de a urma traseul creionat de adulti. De aici cred ca apare si fascinatia copiilor pentru cei mari. “Vreau sa fiu mare”, spun copiii. Crezand ca a fi mare inseamna ca poti sa faci ce vrei.

Eu am ales sa ii spun copilului meu ca nu e mare smecherie sa fii mare. Ca si cand esti mare faci o gramada de lucruri pe care nu ti le doresti neaparat intr-un anumit moment – la munca, intre cunoscuti, chiar si acasa. Dar ca e minunat sa te bucuri de momentul in care te afli, de ceea ce ai si de oamenii de langa tine.

Si ca eu imi doresc cand o sa fiu mare sa fiu copil. Sa spun ceea ce gandesc. Sa pun nspe intrebari, pana primesc raspunsul cautat. Sa ma joc. Sa strig. Sa sar. Sa rad.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook