De ce nu sunt blogger de parenting

Va multumesc ca va rapiti din timpul vostru pentru a citi randurile asternute de mine. Si multumesc comunitatii de bloggeri de parenting care m-au primit in familia lor. Dar sunt multe momente in care nu ma simt neaparat blogger de parenting. Si o sa va explic de ce.

Asa cum va povesteam la un moment dat, am pierdut multe momente importante din primii ani ai copilului meu. Privind in urma, stiu acum ca as fi putut altfel. As fi putut in primul rand sa am alta abordare in cresterea puiului meu si as fi putut construi o alta relatie.

Am observat ca exista anumite asteptari de la un blogger de parenting. De a oferi solutii de crestere si educare, de a veni cu informatii si studii noi, de a fi modele pentru parinti.

Eu nu sunt un model. Am mai spus, nu sunt o mama perfecta, nici copilul meu nu ma vede asa.

Eu am intrat in contact cu aceste curente moderne de parenting relativ recent. Nu mi-am crescut copilul dupa aceste tipare si nici acum nu-mi iese mereu partea cu “blandete”, ” iubire neconditionata” etc. Unele lucruri nici nu mi se par fezabile. Nu ca nu ar suna bine, nu as crede ca ar bune pentru cresterea unui copil, ci pentru ca mostenirea si bagajul nostru (al adultilor) emotional, nu prea ne permit.

Si mai e si societatea. Oricat ai incerca tu acasa, unele lucruri nu se pupa, pur si simplu, cu realitatea in care traiesc copiii nostri. Ganditi-va numai la conceptul de “fara recompensa, fara pedepse” vs comeptitivitatea din gradinite si scoli, sistemul de premiere cu buline si de notare de mai tarzu.

Apoi, nu stiu daca vin neaparat cu solutii. Ci mai degraba cu experiente si viziuni personale si cu ce am invatat eu din toate. Cam cum e vorba aia: “da-i, Doamne, omului mintea de pe urma”.

E adevarat ca multe dintre opiniile exprimate nu au ca sursa doar relatia cu propriul copil. Unele invataminte le-am tras si din prisma meseriei. Desi au trecut mai bine de 15 ani de la anii mei de munca aplicata cu copiii – in invatamant – , acum meseria mea este legata tot de copii, dar prin intermediul unor activitati extrascolare.

Dar, sincer, nu ma simt in pozitia (si nici nu stiu daca ar fi corect) sa va spun eu ce sa faceti sau cum e mai bine sa va cresteti copilul, spre exemplu. Va pot spune, cel mult, ce a functionat si ce nu la noi, fara insa a avea pretentia ca e universal valabil. Copiii sunt diferiti, noi suntem diferiti, relatiile si contextele sunt diferite.

Si nu in ultimul rand, nu scriu doar despre mine ca mama, despre copilul meu sau despre lucruri legate de copii. Blogul acesta include si povesti inventate de mine mai recent sau mai de mult, pentru copii mai mici sau mai mari. Am si texte despre intamplari la metrou, despre prieteni, despre ce simt si ce gandesc la un moment dat sau altul. Cum ii spune si subtitlul, este un blog cu “scrieri felurite”.

Trebuie sa recunosc insa ca interesul pentru zona de parenting m-a ajutat poate mai mult pe mine decat pe voi, dar sper eu si pe voi. Mi-a oferit ocazia de intalnire cu parentingul constient si, mai degraba, cu constientizarea propriilor frustrari, cu ranile si durerile pe care le port cu mine de multi ani, fara sa imi dau seama. Am realizat recent momentul zero din cursul vietii mele, momentul de rupere de la care cred ca mi se trag multe bube. Pe care sper sa le pot vindeca pentru a inainta pe un drum mai lin si mai senin.

Sau poate ca toate cele de mai sus ma fac intr-un fel blogger de parenting. Voi imi puteti spune mai bine.