Despre relatia copilului cu emotiile. “Eu cant cu mana dreapta, emotiile cu stanga”

Eu sunt o fire emotiva. De cand ma stiu ma lupt cu emotiile. Mai ales cand trebuie sa fiu in fata unui public, fie el si un public format din colegii de clasa, la un examen oral. Mi-as fi dorit ca al meu copil sa nu ma mosteneasca, sa nu fie atat de emotiv. Dar daca tot m-am prins cum sta treaba, mi-am spus, inca de cand era foarte mic, ca trebuie sa il imprietenesc cu emotiile.

Cum mi-am dat seama ca are emotii

Pe Robert l-am dibuit ca este emotiv (nu doar sensibil), dupa seria de intrebari pe care o pune inainte de orice experienta noua. De la primul vaccin la o varsta la care constientiza ce i se intampla, la serbarea de la gradinita sau aniversarea unui coleg intr-un spatiu necunoscut inca.

Indiferent de context, incearca sa afle ce si cum o sa fie in cele mai mici detalii. Pe care, din pacate, uneori chiar nu i le poti oferi, pentru ca nici tu nu stii.

Dar este evident motivul din spatele acestor intrebari: emotiile, teama de ceva necunoscut.

Poate ca, in cazul meu, faptul ca si eu sunt emotiva a constituit un plus in recunoasterea semnelor emotiilor care se infiripau in sufletelul lui mic.

Fraze cheie despre emotii

Asa ca am inceput sa ii transmit cateva mesaje care sa il ajute sa construiasca o anumita relatie cu emotiile.

Personal nu cred ca poti scapa de emotii. Cred ca le poti controla. Ba chiar cred ca te pot ajuta. Daca le lasi sa fie atat cat sa it idea acea doza de adrenalina care sa te mentina concentrat.

Iata ce ii tot povestesc de cativa ani:

• E normal sa ai emotii
• Toti oamenii au emotii
• Important e ce faci cu emotiile
• Important e ca tu sa controlezi emotiile, nu ele sa puna stapanire pe tine
• Emotiile te pot ajuta sa fii mai atent, sa iti amintesti ce ai de spus si de facut
• Emotiile sunt parte din tine, dar tu esti mai mult decat emotii
• Emotiile sunt ca niste prieteni cu care mergi la un nou loc de joaca – si nu stiti cum o sa fie, si abia asteptati, si va puneti intrebari, dar in final va distrati impreuna

Niciodata nu i-am spus ca nu trebuie sa aiba emotii.

Ori de cate ori imi spunea: “mami, am emotii, e prima data cand…”, chiar daca acel prima data insemna prima serbare de la scoala, dupa sase-sapte serbari de la gradinita, si imi statea pe limba sa ii spun “hai, ma, mama, ca ai mai fost la atatea serbari, de ce sa ai emotii”, imi inghiteam cuvintele si imi reluam discursul despre relatia de prietenie cu emotiile.

Experiente de imprietenire cu emotiile

Inainte de vacanta de Paste, cu o zi inainte de Florii, am fost la primul sau concurs de pian. Nu ne-am dus pentru vreun premiu; nici macar pentru a arata lumii talentul copilului (e prea devreme pentru asta; n-are decat patru luni de pian, timp in care a facut doar o jumatate de ora de pian pe saptamana).

Am mers la concurs tocmai pentru o noua experienta de imprietenire cu emotiile.

Eu nu cred in incurajarea exagerata a competitiei. Poate si pentru ca eu insami nu sunt o fire prea competitiva. Dar cred in necesitatea unor experiente “in public” ca exercitii de invatarea controlului emotiilor. Serbarile scolare, concursurile pe echipa sau individuale, momente artistice de reprezentare in fata unui public, toate aceste momente cred ca pot fi context de exersare a abilitatilor de gestionare a emotiilor.

In drum spre concurs, copilul imi spune:

“Mami, ma doare burtica! Am emotii!”

Era firesc sa aiba emotii, era primul sau concurs. Asa ca mi-am reluat discursul despre emotii si, la un moment dat, am spus ceva de genul: “Cand urci pe scena, lasi emotiile deoparte putin si iti vezi de ce ai tu de facut”.

La care el imi raspunde: “Nu, nu le las. Emotiile canta cu mine. Eu cant cu mana dreapta, emotiile cu stanga”.

Sah-mat!

As zice ca mi-am facut cat de cat bine treaba pana acum. Fara sa insemne ca ma voi opri aici. Vor mai fi multe momente in care emotiile isi vor face simtita prezenta.

Fara presiuni si lupte cu emotiile

Ceea ce cred ca eu ca este insa la fel de important in fata unui copil emotiv este ca parintele sa nu isi arate propriile emotii.

Eu sunt o fire emotiva, dar nu stiu daca al meu copil s-a prins de asta. N-am facut nici pe Gigi Duru, dar nici nu m-am apucat sa ma matai pe langa el cu emotiile mele.

Am incercat sa privesc orice experienta potential emotiva a copilului ca pe un fapt divers. Asa, merge la concurs; si ce daca? Nu merge sa castige nimic. Nu trebuie sa demonstreze nimanui nimic. Mergem si noi sa vedem cum e, sa zicem c-am bifat-o si p-asta. No pressure!

Cred ca daca pentru parinte o anumita experienta de imprietenire cu emotiile este privita doar ca o experienta, fara vreo miza, sunt mai multe sanse ca si copilul sa primeasca o anumita energie de relaxare care sa il ajute sa porneasca relatia cu emotiile dintr-o alta pozitie decat cea de incrancenare.

Primeste, deci, energia de care are nevoie pentru a se imprieteni cu emotiile si nu de a se lupta cu ele.

Pana acum, copilul nostru ne-a dovedit ca are o relatie buna cu emotiile. Inainte de momentul zero, recunoaste ca are emotii, dar cand intra efectiv in momentul respectiv pare ca nici nu stie ce inseamna emotiile