Destainuire cu lacrimi

“Tu nu stii sa fii doar prietena, tu stii sa fii sora. Cand cineva ajunge la sufletul tau, ramane acolo. Tu ii tii sufletul acolo, la caldura. Iar cine pleaca si nu se intoarce, e un prost”.

Nicicand n-am primit un compliment mai frumos ca asta. Nicicand n-am primit mai multa apreciere. Nicicand n-am simtit mai multe lacrimi adunate-n valuri in inima mea. Lacrimi de bucurie imensa.

Da, eu nu sunt omul care, aruncat intr-o multime, in jumatate de ora se impreteneste cu aproape toti cei din jur. Si ii apreciez enorm pe cei care pot asta. Majoritatea oamenilor din jurul meu sunt asa, sociabili, dezinvolti, deschisi. Desi poate doar la suprafata, de complezenta, oamenii aia nu sfarsesc sa plece la fel de singuri pe cum au venit de la un eveniment, oric-ar fi natura lui, asa cum mi se intampla mie uneori.

Pentru multi eu sunt anti-sociala, salbatica, rece.

Am fost surprinsa sa imi aud si contrariul. “Mie imi pari super sociabila”, “Stii ce frumos vorbeste lumea despre tine?” sau “Y a ramas foarte impresionat de tine. Ca esti deschisa si fara fumuri”.

Eu cred ca m-am obisnuit cu eticheta mea de “salbatic” si foarte rar ies din carapacea mea fara a fi tras de maneca. Si foarte rar ma laud sau ies in fara, oricat de multe motive as avea.

Si nu gasesc suficiente cuvinte potrivite sa imi exprim bucuria si recunostinta pentru prietenia unor oameni care au avut rabdare sa ma cunoasca, sa ma inteleaga, sa imi fie alaturi.

Imi tremura degetele pe tastatura si ma abtin cu greu sa nu plang. Ma intreb daca e chiar vorba despre mine…

Despre prietenie am mai scris:

• Pentru prietenie
• Prietenia nu trebuie sa fie exclusivista. Doar adevarata
• Ziua in care am simtit iubire