Din seria: se apropie inscrierile la scoala. Conteaza doamna sau mobilierul?

Zilele trec si ne apropiem de perioada oficiala de inscriere la scoala, clasa pregatitoare. V-am povestit ce intrebari sa va puneti si care sunt sursele de informare pentru identificarea scolii potrivite, precum si criteriile de baza in alegerea unei doamne bune.

Am primit insa intrebarea: ce conteaza (mai mult) – doamna sau dotarile scolii?

Daca ar fi sa raspund scurt, as spune: amandoua.

Si poate mai corect ar fi asa: conteaza doamna, dar nu poti exclude importanta “mobilierului”. Sa va explic de ce.

Este adevarat ca degeaba scoala e poleita cu aur, daca stilul de predare, organizarea si profesionalismul doamnei, ca sa nu mai vorbesc de tactul pedagogic al doamnei invatatoare, lasa mult de dorit. Copilul nu invata de la pereti, ci de la un om.

Insa, oricat de exceptional este omul, el nu poate face minuni intr-o scoala care cade pe el, fara niciun fel de material didactic sau, macar, suport din partea colectivului (de colegi de catedra sau de parinti din clasa).

Cand am terminat eu Liceul Pedagogic, postul meu de titular era undeva la tara (faceam naveta din oras, de la ai mei de-acasa, pana la scoala, in fiecare zi), la a doua scoala din sat, la cea mai slaba clasa sau, mai corect spus, cea mai saraca.

Stiam din start ca nu se pune problema sa sper la vreun sprijin – in afara de cel moral – din partea parintilor. Si, retineti, pe atunci fondul clasei nu era asa un bu-hu-hu al sistemului. Dar n-avea sens nici macar sa abordez subiectul; oamenii aceia aveau preocupari si dureri mai mari decat creta de la clasa sau materialele pentru orele de lucru manual; abia aveau caiete pentru fiecare materie in parte; si erau clasa a IV-a.

In entuziasmul meu de copil (desi aveam 20 de ani), traind fericirea aceea a visului implinit, mi-am asumat tot. De la creta si burete pentru tabla (va imaginati ca table magnetica era ozn la vremea de atunci si locul acela), la copiat exemplarul meu de caiet suplimentar pentru toti din clasa si pana la hartie creponata, lipici si alte accesorii pentru activitatile practice. La geografie mi-am adus hartile de acasa, ca era cam “abstract” (ca sa nu zic stupid) sa vorbesc despre Romania tara sud-est europeana fara o harta a lumii (ca sa le povestesc putin despre continente, desi nu aparea in manual) sau o harta a tarii noastre.

[Cand eram in liceu si faceam cu copiii multimi de elemente si numarul corespondent unei multimi, spre exemplu, stateam noptile sa confectionez materialele didactice necesare, jetoanele, fisele etc. Erau insa scoli unde doamnele invatatoare aveau materiale  in clasa si ne ajutau, permitandu-ne sa le folosim, ca sa nu mai muncim atat.]

Nu va povestesc ca salariul nu acoperea sub nicio forma toata implicarea asta a mea, din dragoste de meserie si copii; noroc ca aveau si ai mei salarii (mai mari)!

Am mai spus despre orele de educatie fizica; nefiind sala de sport, le faceam in curtea scolii, iar cand ploua sau era frig, in clasa, cu bancile impinse in spatele clasei.

Dar dincolo de minusurile inevitabile, poate, ale unei scoli de la tara, era ceva ce cred ca ar deranja pe oricine, in orice scoala, si care cred ca se intalneste si in scolile de la oras. Bancile rupte, care agata orice haina.

Va inchipuiti cam cat de concentrate la ora poate fi un copil care depune eforturi sa stea intr-o anumita pozitie, usor pe diagonala, pe jumatate de scaun, ca sa nu-si rupa pantalonii (si nu ma refer la dresurile subtiri ale fetelor, care se rup imediat si stand pe scaun normal, ci la pantalonii grosi ai baietilor)? Sau cum e sa-si agate maneca bluzei sau sacoului, de cate ori se ridica din banca?

Nu mai vorbesc de toalete, de curatenia din toalete sau numarul lor prea mic pentru numarul de copii din scoala.

Asa ca, da, omul sfinteste locul, dar omul nu este magician. Doamna poate sa fie minunata, sa isi iubeasca meseria, sa ii fie drag sa lucreze cu copiii, sa aiba tact si pricepere pedagogica, dar nu are o bagheta magica sa repare scaune si mese, sa astupe gropile din parchet sau sa lipeasca agatatorile de la cuier.

E adevarat, scoala se poate face si cu pereti goi si fara niciun suport creativ si intuitiv. Chiar si activitatile practice se pot face fara foarfeca, lipici sau hartie creponata; copiii pot si sa coloreze (nici macar nu trebuie sa picteze) pana intr-a IV-a; sau pot, foarte bine, sa mai faca o ora de matematica in plus.

Dar, in acest caz, si pretentiile si asteptarile trebuie sa fie pe masura.

Altfel, ne intoarcem la mult blamatul fond al clasei (fara de care, credeti-ma, sunt locuri in care chiar nu se poate face nimic; si doamna chiar nu trebuie sa aduca bani de acasa pentru a suplini lipsa investitiilor din scoala), despre care poate povestim cu alta ocazie.

Va doresc sa gasiti cea mai echilibrata optiune!