Parenting

Duceti copiii in sali de spectacole, teatru si cinema!

By  | 

Am copilarit intr-un orasel mic de provincie. Nu aveam teatru in oras. Era un cinematograf si un club, asa ii spunea, dar era o sala de spectacole. Periodic, cel putin o data pe saptamana, veneau diferite trupe de la teatre din Bucuresti sau din marile orase din tara. Sau un spectacol cu diferiti solisti de muzica usoara sau populara romaneasca. N-am ratat nimic. De fapt, mama n-a ratat nimic si datorita ei nici eu.

Parintii mei m-au dus de foarte mica in sala de cinema. Filmul era pasiunea lor. Poate ca regimul de atunci ii impingea indirect de la spate in aceasta directie, chiar daca filmele de atunci, majoritatea romanesti sau indiene, nu se ridica la acelasi nivel comercial cu cele de acum. E drept, nu aveau intotdeauna cu cine sa ma lase atunci cand mergeau la film, dar cred ca de la un moment dat incolo nici nu si-au mai pus aceasta problema. Se inarmau cu biscuiti si bomboane – ce se gasea pe atunci – , o sticla cu apa, eventual o jucarie sau o carte, si gata. Plecam toti trei la film. Sa nu credeti ca imi amintesc ce filme am vazut atunci cu ei, dar stiu ca, in timp, mersul la cinema mi-a intrat intr-un soi de reflex, ca sa nu zic ca mi-a intrat in sange. Si l-am pastrat mai departe, chiar si cand am crescut.

La fel si cu concertele. Mamei ii placea foarte mult muzica. De orice fel, muzica buna sa fie. Si cum nu intotdeauna tata o putea insoti, am devenit treptat partenerul ei de concerte. Stiu o gramada de melodii vechi si foarte vechi, pentru ca le-am ascultat live. Imi amintesc si acum parfumul Mariei Dragomiroiu cand m-a imbratisat atunci cand m-am dus pe scena sa ii dau flori (pe vremea aceea parfumurile erau mai mult decat rare). Mi-a ramas in minte vivacitatea lui Gabriel Cotabita si stiu ca ma intrebam de ce transpira omul ala atat de mult, cata pasiune poate pune in muzica… Poate de aceea, cand l-am revazut pe scena acum cateva zile mi-am dat seama ca nu mai e la fel. E bine poate, dar nu la fel, nu asa cum era in mintea mea si cum va fi mereu.

Dupa schimbarea regimului, activitatile culturale din orasul meu natal s-au rarit. Din ce in ce mai mult, pana la aproape de inexistenta. Am avut noroc insa. Am plecat la liceu in Ploiesti. Acolo am redescoperit dragostea salilor de cinema si de spectacol. Nu cred sa fi ratat premiera vreunui film. Sau la teatru. Acolo l-am descoperit pe Mihai Coada, cu mult inainte sa-l faca PRO TV-ul celebru. Acolo am descoperit filarmonica si concertele instrumentale. Si acum imi rasuna in urechi concertul a trei chitaristi spanioli. Si ma revad uneori la balconul Filarmonii din Ploiesti, cu ochii inchisi incercand sa imi imaginez diferite scene de dans, pentru a recunoaste mai tarziu melodia. Am si cantat in cor pe scena Filarmonicii, dar asta e alta poveste.

Imi doream insa sa ajung la Bucuresti. Profesoara de romana din liceu ne povestea cum in tineretile ei mergea la teatru in Bucuresti si statea la cozi imense ca sa vada o piesa. Eu n-am stat la cozi. Dar am mers la teatru. In primul an de facultate, imi amintesc, nu aveam cu cine merge la teatru. Dar ma duceam singura. O saptamana la teatru, o saptamana la opera. Cred ca a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea, din punct de vedere cultural. Ma simteam libera. Ma simteam fericita. Cand eram in sala de teatru, parca eram doar eu, actorii si povestea de pe scena.

Am fost socata (ar fi prea putin sa spun surprinsa) cand am intalnit oameni care, desi traisera dintotdeauna in Bucuresti, nu fusesera la teatru – oricare –, la un concert la Sala Palatului sau la Opera. Isi aminteau ceva vag, din copilarie, de niste excursii cu scoala la teatru. Si cam atat.
Mi se parea ceva de neconceput. Mai tarziu am inteles de ce. Acelor oameni nu li se insuflase aceasta placere a prezentei intr-o sala de spectacol, teatru sau cinema. Si mi-am dat seama ca aceasta placere se poate educa. Si mai tarziu, dar mult mai usor la varste mai mici.

Recunosc, am facut proba mai intai pe adulti. Cu cadouri sub forma de bilete la teatru, la concert sau cinema. La inceput, totul parea fortat, dar nu se putea refuza – era cadou. Apoi, un fel de obisnuinta, nicio surpriza. Iar acum a devenit asteptare. “Nu mai avem niciun concert in perioada urmatoare?”. Da, asta e o intrebare pe care n-as fi crezut, acum zece ani, ca o sa o aud. Acum ma bucura enorm.
Si mai am o bucurie. Si mai mare. Ca a venit vremea sa merg din nou in familie intr-o sala de spectacol, teatru sau cinema. Doar ca acum eu sunt mama. Si acum eu imi incarc rucsacul cu biscuiti, sticksuri, banana, apa si ce mai gasesc pentru copilul meu, in caz ca isi pierde rabdarea la un moment dat. Pentru ca trebuie sa stiti ca mersul la concert, teatru sau film cu un copil mic nu are termen de comparatie in lumea adultilor. Trebuie pe langa un rucsac incarcat si o minte deschisa, incarcata cu rabdare. Dar, credeti-ma, e si foarte distractiv.

Incepeti cu filmele de animatie, dublate, de la cinema. Cele despre care au auzit deja, pentru ca au vazut reclama la postul tv de desene animate pe care il urmareste. Daca va plac si voua filmele animate, va veti bucura de timpul petrecut la cinema cat nici nu va puteti imagina. Veti rade de intrebarile celor mici din sala. De remarcile lor. De rasul lor. Veti vedea cat de natural pare cand un copil intreaba ceva si altul, din ultimul rand, ii raspunde…

Cu teatrul e clar ca trebuie sa incepeti cu cel pentru copii. De preferat cele independente, mai putin traditionale, in care se pot exprima si cei mici. Incercati orice teatru pentru copii. Si nu plecati la drum cu asteptari prea mari. Nu mergeti cu gandul ca, la final, cel mic va povesti cu lux de amanunte cele vazute pe scena. Poate nici nu va sti exact ce s-a intamplat acolo. In timp, va invata. Isi va educa atentia, va fi mai curios de cele ce urmeaza pe scena, de costume, de lumini… Si cu siguranta va astepta cu nerabdare sa mearga iar la teatru.

Concertele – si nu ma refer la cele speciale pentru copii – sunt ceva mai dificile. Trebuie sa fie mai ritmate, cu melodii pe care le aud si ei la radio. Dar mai ales trebuie sa ii angrenati intr-un joc. Sa dansati cu ei in timpul concertului, chiar daca stau pe piciorul vostru. Sa le luati degetele si sa le transformati in picioare de dansatori. Sau sa aplaudati cu jucariile preferate. Si sa nu fiti dezamagiti sau sa va suparati pe ei daca pe la mijlocul spectacolului se vor plictisi si va vor intreba cand se termina. Fiti pregatiti chiar sa plecati inainte de final. Dar eu cred ca, daca aveti rabdare si chef de joaca, aveti mari sanse ca la final sa ii vedeti topaind iar. Si sa mai vrea.

Si poate, cine stie, cand vor creste mari va vor lua cu ei la un spectacol. Eu asa am facut cu mama mea…

*Publicat de smartandhappychild.ro

3 Comments

  1. Patrick Maasen

    November 2, 2016 at 11:57 pm

    Interesant articolul desi nu este prima data cand il citesc.

    • iulianaroca

      November 3, 2016 at 9:04 am

      Multumesc!

  2. Pingback: Ne-am linistit! Nici el nu-si doreste un fratior - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook