Ganduri. Amintiri

Ei nu ar putea si nu trebuie sa traiasca in realitatea noastra de atunci

By  | 

Imi amintesc ca aveam portocale doar de Craciun. Ca bananele veneau tot doar o data pe an si erau verzi si le puneam pe sifonier, in ziar, la copt. Ca mancam inghetata doar vara. Ca erau cozi si cartele pentru orice. Orez, faina, zahar, ulei, paine, totul era cu portia. Erau cartonasele alea din care iti taiau cate un patratel cand iti luai portia. Si trebuia sa ai grija sa nu-l pierzi.

Imi amintesc ca m-am dus odata la coada la Gospodina pentru ca urma sa vina o masina. Mama era inca la munca, urma sa vina in vreo doua ore. La coada nimeni nu stia exact ce avea sa aduca masina, oua, branza, carne. Dar am lasat bilet acasa mamei spunandu-i unde sunt si am stat la rand in asteptarea ei sa ma inlocuiasca.

Asa era atunci. Sincer, nu-mi amintesc sa fi suferit, sa ma fi intrebat de ce. Asa era realitatea in care traiam. Nu stiam alta. Nici nu cred ca imi puteam inchipui ca ar exista alta. Am aflat, spre exemplu, foarte tarziu, cand am venit la facultate in Bucuresti, ca in Capitala nu fusesera cartele. Habar n-aveam.

Singurul lucru care ma supara foarte tare era momentul in care ma duceam la paine. Pentru ca eram doar trei membri in familie – eu si parintii mei – aveam dreptul la o paine si jumatate (portia era de jumatate de paine pe cap de „vita furajata”). Si, pentru ca eram un copil – deci mic si fraier – imi dadeau aproape mereu jumatatea mai veche, mai tare, mai neagra. Si eu nu aveam niciodata tupeul sa-i zic femeii aleia de la paine sa-mi taie dintr-o paine intreaga, mai buna. Mi se parea nedrept rau! Bine, mai era si nedreptatea de la scoala, unde anumiti copii cu anumiti parinti erau favorizati, dar acolo gasisem mintea proprie ca arma secreta si nu prea aveau ce-mi face.

Dar atunci, probabil, as fi jurat ca peste tot e la fel. La noi asa era.

Si eu, si vecinii mei, si colegii mei, si prietenii mei, traiam toti in aceeasi realitate. O realitatea in care ne distram strigand „a luat curentul musca cu patentul”. O realitatea in care nu ne faceam dus in fiecare zi; nu era apa calda; ne spalam incalzind apa pe aragaz, aragaz care mergea cu butelie, butelie pentru care stateam la coada, sa luam alta incarcata. O realitate in care dulciurile nu erau pe toate drumurile; si mama lua cand prindea si le ascundea pe unde putea, ca nici nu mai avea idee la un moment dat pe unde sa le mai piteasca, sa nu le mai gasesc, sa mai ramana si pentru altadata. O realitate in care era frig in casa; in care stateam infofoliti in casa, cu manusi – asa imi faceam si temele; in care la un moment dat aveam o soba din tabla in casa, sa ne incalzim – si mai ardeam si cutia de lemn a televizorului din cauza ei :)

Noi asa traiam. Eram copii si ne traiam copilaria cu cheia de gat, cu vacante la bunici (care avea) sau stand singuri in casa, asteptand intoarcerea parintilor de la munca, in cele trei schimburi in care lucrau. Eram copii cu uniforme, cu programe scolare artistice pentru partid, cu program de practica la cules de fructe si legume. Si cu doar 10 minute de desene animate seara; alb-negru.

Ne traiam copilaria afara. Aveam prieteni si ne tradam prieteni. Invatam si copiam dupa colegii de banca. Eram copii. Chiar daca mai erau printre noi unii care aveau parinti in puncte strategice – la o fabrica de paine, la o cofetarie, la alimentara etc – noi intre noi eram cam la fel. Eram fericiti. In lumea aceea, in singura realitate care ne era cunoscuta, ne bucuram de ce aveam, de noi asa cum eram. Le luam asa cum erau si ne bucuram atunci cand erau.

Imi amintesc ca, prin generala, dupa Revolutie, la un moment dat ne bateam intr-o pauza, in clasa, cu pufarine. Si cineva a spus: „Bai, va dati seama ca in urma cu doi ani stateam la coada pentru o punga d-asta?”

Nu, nu cred ca noi avem cum sa uitam. Doar ca par niste povesti. Daca le spui copiilor de astazi despre vremurile de atunci par niste scorneli. Pentru ei, realitatea noastra de atunci pare subiect de film fantastic, un univers inchipuit, paralel.

Realitatea lor este cu totul diferita. Ei au telefoane, tablete, televizoare color. Dar nu e doar asta. Ei au fructe, tot felul de fructe, fructe nemaiauzite in copilaria noastra, si le au tot timpul anului, zi si noapte. Ei au lumina, caldura si apa calda 24 din 24. Ei au alune caju si nspe sortimente de paine. Ei trebuie doar sa se hotarasca ce sortiment de pufuleti sau biscuiti isi doresc, nu trebuie sa vaneze masina cu bunatati.

I-ati putea vedea astazi pe copiii nostri in realitatea noastra de atunci? Daca acum, brusc, realitatea noastra de azi ar disparea si ne-am intoarce in timp, credeti ca ar putea supravietui? Eu, sincer, nu cred.

Am tot auzit zilele acestea vorbindu-se despre dictatura, despre intoarcerea la comunism. Cred, si sper, ca nu stim ce vorbim. Nu stiu la ce ne putem intoarce noi, dar copiii nostri nu pot veni cu noi acolo.

Indiferent cat de buna sau rea este realitatea asta in care traiesc, aceasta este realitatea lor! Si nu au ce cauta in realitatea copilariei noastre!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook