Ganduri. Amintiri

Eva. Episodul 1

By  | 

Sa facem cunostinta.

O cheama Eva.

E frumoasa foc. E inalta, are 1.75 si 55 kg (cam slabanoaga, dar e la moda); cu parul lung si negru (as putea sa spun ca taciunele sau alte comparatii, dar hai sa nu mergem in zona de basme), ochii verzi si niste pistrui discreti pe nas. Ce mai, e chiar frumoasa.

A facut ceva baschet in liceu, dar dupa aceea s-a lasat. Ar fi putut foarte usor sa intre la un club sau, si mai bine, sa se apuce de modeling. Poate acum era pe un podium, undeva intr-o capitala europeana occidentala. In schimb defileaza pe holurile Institutului de Oncologie. E asistenta.

A terminat facultatea de biotehnologie, pe care a facut-o insa ca sa nu (i se) spuna ca nu a fost studenta, ca n-are licenta si alte povesti similare. Nu va profesa niciodata mai mult ca sigur. Nici nu stie exact ce ar trebui sa profeseze. Are noroc ca dupa liceu a facut un colegiu de asistente si acum are un job destul de stabil.

De ce n-a facut medicina? Nu mai stie si nu-si mai bate capul.

Intr-un fel s-a resemnat cu cea care este astazi. Nu si-a dorit neaparat asta, dar aici au adus-o drumurile si e multumita.

Eva e o optimista. E plina de viata. Are o gramada de prieteni carora nu ii este teama sa le dea cu flit daca intr-o zi are chef doar de o prietena, singuratatea. S-au invatat cu ea si nu se supara. Stiu ca isi va reveni repede si ii va chema la un pahar de citirica. Asa e Eva.

Am cunoscut-o la spital. Eram in vizita. Credeti-ma nu e cel mai frumos loc sa mergi in vizite. Chiar deloc. Dar am ajuns acolo la o prietena draga. Asteptam sa iasa de la analize. Eva era la cativa metri distanta, se juca cu un copil. Un copil care nu era in vizita. Eva il facea sa rada, il lua in brate (nu ma intrebati cu ce forta, v-am spus ca e o desirata), il gadila, il saruta, il invartea…

Primul gand: “Cata tarie la fata asta” si simteam cu niste lacrimi vor sa sara in gol din ochii mei.

Aveam sa aflu mai tarziu ca Eva nu era tare. Ca atunci cand se trezea singura pentru cateva clipe plangea in hohote pentru fiecare dintre copiii pe care ii strangea in brate si ii facea sa uite ca nu sunt acolo in vizita.

Si totusi Eva ramane o optimista. O optimista care face furori pe holurile spitalului cand pleaca spre casa.

Si pentru ca ne-am imprietenit rapid (nu stiu cum, nu cred ca ne asemanam deloc), Eva ma va lasa sa trag cu ochiul la intamplarile din viata ei pentru a vi le impartasi.

Eva nu e neaparat o buna povestitoare. Se pierde in prea multe detalii si se amesteca in propriile-i povesti. Eu nu sunt neaparat o buna scriitoare. Uit unele detalii si n-am haz.

Dar ne vom descurca.

Eva traieste si prin urmare ar trebui sa gasim impreuna ceva sa umplem paginile.

Pe curand.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook