fluturi

De ce mi-am amintit astazi aceste momente, nu stiu, dar uitasem ca ele au existat, ca eu am fost aceea, ca eu le-am trait. Atat de departe mi se par. De fapt, unele chiar sunt.

Copil fiind, singur la parinti, iubitor de carti (pe vremea aceea nu erau prea multi copii care sa-si care parintii la biblioteca oraseneasca sa le faca abonament, ei singuri neavand permisiunea intrucat nici la scoala nu erau inca), indragostit de povesti, de fantezii, cred ca petreceam multe ore din zi visand la ceea ce azi stiu ca se cheama cai verzi pe pereti. Si cred ca visele astea de zi prindeau culoare si muzica mai ales cu cateva clipe inainte de a adormi. Ma bagam in pat, puneam capul pe perna, inchideam ochii si plecam in lumea mea. O lume de poveste, fara a exagera.

Lumea in care ma intorceam ades, pe care o iubeam, care ma urmarea zi si noapte, era o lume a fluturilor. [pe-atunci nu stiam eu foarte bine cum e cu fluturii si omizile, cum e cu viata lor nu tocmai lunga si altele asemenea, asa ca la mine fluturii aveau familii cu bunici si nepotei, aveau palate cu regi si regine, si – bineinteles, ca in orice poveste – vorbeau, numai cu mine, normal]. In fiecare seara, cativa prieteni inaripati si vopsiti in culori de o frumusete pe care nici acum cu puterea cuvintelor si cunostintelor de azi nu as putea-o descrie veneau la geamul meu si ma strigau incet sa nu auda si parintii. Ma ridicam incet si deschideam fereastra. Intotdeauna de-afara venea un aer cald, chiar daca eram in mijlocul lui ianuarie. Si intotdeauna venirea lor imi umplea toata fiinta de liniste si fericire. [si azi cand ma intreaba cineva cu diferite ocazii ce imi doresc, raspunsul meu vine inevitabil: liniste; mult timp i-am uitat insemnatatea si chiar m-am intrebat de ce simt sa raspund asa; acesta e adevarul, vreau liniste, acea liniste].

In fiecare seara, prietenii mei ma urcau pe un covoras din flori si ma duceau mereu intr-un alt loc, de fiecare data mai luminos, mai stralucitor, mai minunat, mai de basm. Pana in zori, ne alergam prin poieni de cristale, printre pomi tineri care se prindeau in hora noastra. Si cand soarele batea la poarta padurii, urcam repede pe covoras si reveneam acasa. Desi ziua eram din nou singura, nu stiam ce inseamna tristetea, pentru ca eram sigura ca in amurg aveam sa fiu purtata iar de prietenii mei pe flori in lume de poveste.

Cand au incetat sa mai vina, nu mai stiu. Nici daca am plans, nici daca ne-am luat la revedere, nici daca cineva a fost suparat.

Lumea aceea a ramas undeva in urma, departe, departe. Azi insa mi-am amintit de ea. De ce? Nu stiu. Ceea ce stiu, de fapt mi-am amintit, este ca in urma cu vreo 20 ani, un semn al acelei lumi de poveste a prins viata.

Eram intr-o tabara, undeva in zona Oradei. Intr-o dimineata aveam programat un traseu pe munte de o zi intreaga. La cateva sute de metri de tabara, nici nu ajunsesem la startul traseului, un fluture s-a asezat pe umarul meu. Normal ca nu l-am gonit, era asa de frumos. Si a ramas acolo. La inceput, si eu si colegii mei nu i-am dat prea mare importanta, dar cand am vazut ca nu pleaca in ciuda faptului ca eu ma miscam normal, fluturele si-a castigat respectul. Eu am inceput sa merg mai cu atentie, sa nu-l zdruncin prea tare, iar colegii mei sa inventeze motive pentru prezenta lui alaturi de mine. Cum poate era de asteptat, mai ales la varsta aia, cele mai multe povesti erau inflorite in jurul unui el care se batea in piept cu cuvinte de amor, de parca eu as fi crezut pe-atunci in asa ceva. Dincolo de toate astea, cert este ca acel fluture a stat pe umarul meu pana seara, cand ne-am intors din traseu. Cum si mai ales de ce, n-am nicio explicatie.

Astazi nu mai sunt fluturi care sa ma poarte in lumi de basm, nici altii reali care sa imi stea alaturi la drum lung.

Doar cei din povestile pe care incercam sa le inventam – eu si puiul meu – seara, inainte de culcare.