Frumusetea prin ochi de copil

Avem o vorba “frumusetea vine din interior”. O vorba care si-a cam pierdut din greutate. Mai ales in lumea in care traim noi, cand eticheta si ambalajul valoreaza mai mult decat continutul in sine. Ambalajul are rolul lui si e minunat daca imbraca un produs de calitate, dar de multe ori… Sa revenim insa la frumusete.

Desi “haina il face pe om”, am incercat mereu sa nu judec oamenii dupa aparente. Cel putin nu dupa aparentele hainelor. Dupa trasaturile fetei m-am mai pronuntat si de putine ori am dat gres (chiar si uitandu-ma la niste poze). Asta nu inseamna ca as avea pretentia de a ma pricepe la oameni. Nici pe departe. Are mama o vorba: pe om nu-l cunosti si daca stai 20 de ani in aceeasi casa cu el

Cred insa mai mult in frumusetea interioara a omului, decat in stralucirea toalelor si machiajului sau. O fi de la frustrarile personale fata de propriul meu aspect fizic?

Mi-a trantit-o insa fiul meu zilele trecute.

Ii spun la un moment dat, despre o doamna:

– Mie imi place de ea! E draguta, arata bine!

– Nu stiu, mami.

– Adica? Tie nu iti place? Mie mi se pare chiar frumusica?

– Da, dar nu stii cum e in interior. Daca nu e un om bun?

Mda. Copilul meu a crescut. Pentru ca, daca imi amintesc bine, acum vreo doi ani, isi aprecia colegele de la gradinita dupa rochitele cu care veneau imbracate. Sau cand mergeam la teatru, intotdeauna ii placea personajul cu rochie mai frumoasa, nu neaparat in rolul principal. Si imi faceam griji ca lumea superficiala in care traim azi il formeaza cam in aceeasi directie.

Iata ca nu e tocmai asa. Copilul meu face alte evaluari astazi. Si are dreptate. Un om poate arata minunat si chiar comporta in anumite contexte impecabil, dar este el oare un om cu adevarat bun?

Ce ti-e si cu frumusetea asta vazuta prin ochi de copil…