Gaspar Gyorgy: Femei sau barbati, toti avem nevoie in egala masura de iubire

Pentru cei care au mai calcat pragul “scrierilor felurite”, Gaspar Gyorgy nu necesita nicio prezentare. Psiholog clinician si psihoterapeut relational, avand specializare in hipnoza clinica, psihoterapia de familie si psihoterapia integrativa, Gaspar este acel expert care ti se infatiseaza onest, cu bune si cu rele, cu dureri si frici, dar si recunoastere si putere de a invinge teama, cu care te identifici imediat. Gaspar e acel psiholog pe care il asculti pana la capat pentru ca, zic eu, vorbeste pe intelesul sufletului.

Pe Gaspar l-am intalnit la diferite evenimente – la Social Media for Parents, la conferinta lui Esther Perel (posibil datorita lui Gaspar si dragei Otilia Mantelers), dar m-a cucerit cu aducerea in atentia noastra a “copilului invizibil“, pe care toti il purtam in suflet si in minte, dar mai degraba in corp (corpul care nu uita niciodata durerile pe care mintea reuseste cumva sa le ascunda din memorie), “copilul invizibil” pe care va recomand inca o data sa il descoperiti cu ajutorul cartii lui Gaspar cu acelasi titlu.

La sfarsitul lunii octombrie, Gaspar ne invita la un alt eveniment despre si pentru sufletul fiecaruia – “Ce spune eu si ce auzi tu?”

In preambulul acestui eveniment, l-am rugat pe Gaspar sa imi raspunda la cateva intrebari, legate atat de relatiile de cuplu, de diferentele si asemanarile de gen, dar si de relatiile de familie, sot-sotie, mama-tata, parinti-copii.

O sa va stric putin surpriza (sau poate o sa va provoc) si o sa va dezvalui mesajul cu care am ramas eu la finele mini-interviului: fiecare dintre noi, indiferent de gen, etnie, varsta sau credinta, avem nevoie in egala masura de iubire. Avem nevoie de acel cineva care sa fie langa noi, care sa ne asculte, sa ne intinda o mana si un umar, care sa ne ia in brate, care sa ne sustina, sa ne ridice cand cadem si sa ne inalte si mai sus atunci cand reusim. Avem nevoie de cineva care sa ne faca sa ne simtim speciali, care sa ne spuna ca suntem speciali, care sa ne aprecieze, sa ne incurajeze, sa ne completeze.

Iar in ceea ce priveste familia cu copii, cred ca avem nevoie de acel cineva langa noi, care sa ne valideze rolul in familie, de partener si parinte, care sa ne arate respect si apreciere pentru ceea ce incercam si reusim sa fim si sa ducem mai bine mai departe in educatia copilului, cu care sa ducem luptele cu toata lumea pentru binele copilului si a familiei noastre.

Va las insa sa descoperiti mai multe intr-un interviu care cu siguranta va va da de gandit si care, sper eu, va va convinge ca puteti afla raspunsul intrebarilor care va framanta, si pe care poate nici nu credeti ca le puteti rosti, la evenimentul din 29 octombrie. Inscrierile se fac aici, iar pana pe 15 septembrie inca mai puteti beneficia de oferta early bird.

Se spune ca femeile si barbatii sunt “specii” diferite, in sensul ca vad lucrurile altfel si, prin urmare, au abordari diferite inclusiv in ceea ce priveste relatia. Cred ca si evenimentul din 29 octombrie “Ce spun eu si ce auzi tu”. Cat adevar este in acest concept?

Da, exista in psihologia populara aceasta simpatie in a evidentia diferentele dintre barbati si femei, care sunt vazute ca specii umane care provin de pe planete diferite. Cred ca pana la un punct aceasta diviziune este mai mult decat fireasca, insa pe alocuri s-a si exagerat. Sunt de acord cu diferentele de gen, care exista si nu pot fi combatute – chiar si pe 29 octombrie vom vorbi putin despre specificul fiecarui gen 😉 insa atunci cand vine vorba despre stiinta relationala aceasta ne dovedeste ca asemanarile dintre femei si barbati sunt mai importante decat deosebirile. De asemenea, cred ca a vedea diferentele este o perspectiva buna daca astfel ajungem la o mai profunda intelegere, dar daca ne folosim de acestea pentru a devaloriza sau dezumaniza unul dintre cele doua sexe, atunci cred ca deja calcam pe taramuri periculoase.

Dar, revenind la stiinta iubirii sau a relationarii, in mod cert cu totii, indiferent de gen, culoare, etnie, religie sau orientare sexuala, avem nevoie de conectare interumana – avem nevoie de o persoana “semnificativa”, care sa ne considere speciali si sa ne ofere iubire. Astfel, nevoia de atasament aduce destul de multa lumina in mintile noastre cu privire la functionarea relatiilor de iubire si ajunge sa normalizeze “dependenta eficienta” dintre parteneri. Iar adevaratele diferente sunt cristalizate in functie de experientele personale de viata, care ne marcheaza psihologia si care mai apoi influenteaza alegerea partenerului. In zilele noastre stim ca extremele se atrag intr-o poveste de iubire, astfel este evident ca diferentele vor deveni tot mai vizibile in timp, dar stim si ca asemanarile pot duce la monotonie. Secretul consta in a intelege diferentele, a le face loc si a evolua cu ajutorul acestora. Dar pentru ca acest proces sa devina realitate avem nevoie sa ne folosim de stiinta si de arta – avem nevoie sa vedem realitatea cat mai obiectiv si mai apoi sa practicam noi forme interactiune in relatia de cuplu.

In vremea parintilor nostri, rareori doi soti divortau, alegand sa ramana in relatie strict “pentru copii”. Astazi, mi se pare ca intalnim tot mai multe cupluri care se destrama tocmai dupa aparitia copiilor, invocand perceptii diferite asupra cresterii copiilor sau atentia exclusiva a mamei fata de copii. Care este impactul tipului de relatie dintre parinti asupra dezvoltarii copilului si care dintre cele doua variante de mai sus este intr-adevar in “beneficiul” copilului?

Relatia dintre cei doi parinti ii ofera copilului primul model despre cum functioneaza conexiunea dintre doua persoane care se iubesc. Astfel, am putea spune ca impactul este semnificativ si cu efect pe termen lung. La noi in familie parintii mei au ales sa nu-si faca “vizibila” iubirea, insa nu au avut ezitari in a-si exprima dezacordurile in fata noastra, a mea si a surorii mele. Iar la varsta de douazeci si ceva de ani, cand am ajuns sa cunosc un cuplu matur in care iubirea era exprimata ca dovada de – respect, acceptare, curiozitate si deschidere; prima mea reactie a fost sa cred despre ei ca exagereaza, dupa care sa simt o mare suferinta si mai apoi sa plang. Abia atunci am constientizat ca relatiile dintre parteneri pot fi functionale si nu doar in manualele de psihologie, dar si in viata reala.

Cred ca fiecare dintre noi, indiferent de varsta, are nevoie de modele sanatoase si functionale, pentru ca astfel vom dobandi o imagine reala despre normalitate si vom indrazni sa depunem mai mult efort pentru sanatatea relatiilor noastre.

Daca parintii ar trebui sau nu sa ramana impreuna este o intrebare atat de complexa, incat doar o analiza particulara a fiecarei povesti relationale ne-ar putea ajuta sa formulam un posibil raspuns. Benefic pentru copil este sa vada ca parintii sunt fericiti, ca nu au renuntat la sine si ca se bucura de viata, chiar daca aceasta nu este perfecta. Ca in aceasta poveste adultii mai sunt impreuna sau nu, cred ca acest aspect nici nu mai conteaza cu adevarat, atata vreme cat intre parinti exista respect si umanitate.

Exista cupluri care vorbesc deschis in fata copiilor, au inclusiv discutii contradictorii sau certuri, dar sunt si cupluri care joaca teatru in fata celor mici, creionand imaginea familiei perfecte, fara probleme, desi in absenta copiilor cei doi nu comunica mai deloc sau isi arunca diferite acuze. Cat de mult simt copiii realitatea relatiei dintre parinti si este intr-adevar aceasta o solutie – sa le spunem copiilor o poveste neadevarata despre relatia dintre parinti?

Eu cred ca copiii sunt fiinte extrem de atente si inteligente, care deduc multe adevaruri si invata multe lectii din ceea ce vad si ceea ce simt, nu neaparat din ce li se spune. In exemplul din intrebare, cred ca exista o mare probabilitate ca acest copil sa invete ca minciuna este parte integrata din relatiile interumane, ca acestea nu sunt definite de autenticitate, ci de falsitate si prefacatoarie. Cu tot respectul fata de astfel de parinti (care cu siguranta procedeaza asa cum considera ca este cel mai bine) experienta imi spune ca minciuna face parte din viata, cu totii recurgem la aceasta uneori, insa exista diferite costuri.

Nu cred nici in a-i impartasi copilului un adevar crud si “neprelucrat” despre ce nu functioneaza in relatia parintilor – de exemplu, a vorbi cu un copil de sase ani despre infidelitatile unui parinte sau a-i face destainuiri despre viata erotica a adultilor.

Cred mai mult in a vorbi cu copilul despre emotii, despre functionarea relatiilor, despre momentele de greutate, dar si despre faptul ca resursele sunt mereu “acolo, prezente”, important este sa le cautam, si mai apoi sa indraznim sa actionam conform valorilor noastre de viata.

 Ce parere ai despre discutiile, glumele, intre parinti cu tenta sexuala, unele ascunzand chiar problemele din cuplu, in prezenta copiilor mai mici sau mai mari?

Ironia si sarcasmul sunt comportamente toxice intr-o relatie de cuplu, nu au nimic de-a face cu umorul. Indiferent de exprimarea acestora, in prezenta sau absenta copilului, ele reprezinta comportamente negative si cu functie de distrugere, dar in mod cert produc si mai mult rau daca sunt verbalizate in prezenta copilului.

In “lupta” dintre parteneri, uneori apare si dorinta unuia dintre parinti de a-si atrage copiii de partea sa. Cat de corecta este fata de copil o astfel de atitudine si care ar putea fi efectele asupra dezvoltarii sale pe termen lung?

In lupta de putere adesea cautam aliati, iar din cauza episoadelor de furtuna emotionala nu mai vedem clar care este “colacul de salvare” de care ne-am agatat. In familie adesea se formeaza aceste triunghiuri relationale, in care parintii incearca sa rezolve conflictul dintre ei prin implicarea unuia dintre copii. Aceste triunghiuri sunt nocive in mod general, daca nu sunt mediate de o persoana adulta, obiectiva si cu un nivel de experienta (ma refer la un terapeut, pentru ca o forma de triangulatie apare si in terapia de cuplu). Iar daca ajungem sa “ne folosim” de unul dintre copii, atunci totul devine un joc patologic si ineficient pentru intreaga familie. Cel care pierde cel mai mult intr-un astfel de joc este copilul, pentru ca indiferent de cum se va incheia lupta de putere (prin izbanda unuia dintre adulti, prin faptul ca cei doi se impaca sau divorteaza) – copilul este sacrificat inconstient de catre parinti. Experienta terapeutica mi-a artatat ca un copil atras in lupta parintilor ajunge sa dezvolte diferite tulburari: anxietate, depresie sau o serie de adictii. Nu are cum sa-i fie usor unui copil intr-o lupta in care nici adultii nu fac fata – insa din loialitate si un oarecare sentiment de responsabilitate multi copii, constient sau nu, se vor sacrifica de dragul familiei si al iubirii parentale.

Se poate face un portret al relatiei “ideale” intre parteneri, care sa asigure o dezvoltare frumoasa a copiilor, astfel ca acestia sa poarte cu ei in timp un “copil invizibil” fericit?

Relatia “ideala” este o poveste personala pe care o scrie mintea fiecaruia dintre noi. Pentru mine ca om de stiinta si umanist convins, relatiile sunt ca niste adaposturi sufletesti. Sunt cuiburi in care impartasim bucuria cu cineva drag, dar tot acolo cautam alinare si atunci cand ne confruntam cu durere si suferinta, tanjind dupa atentie, acceptare, validare si respect.

Deoarece suntem umani si imperfecti, si deoarece cu totii purtam in suflete un “copil invizibil”, mai mult ca sigur vom gresi, uneori mai mult, alteori mai putin, aducand astfel si durere in cuiburile noastre. Insa, asta nu inseamna ca am stricat cuibul, inseamna doar ca a venit momentul sa ne vindecam ranile emotionale cu ajutorul celuilalt, sa ne adunam curajul de-a fi vulnerabili si a ne folosi de puterea relatiilor pentru a construi un nou spatiu in cuib, unul in care doi fosti copii invizibili ajung sa fie vazuti, auziti, simtiti.