Evenimente

I’m a superwoman. Nu ma laud des, dar uneori trebuie

By  | 

Cei care ma cunosc stiu ca nu sunt genul care sa se laude si sa caute sa fie mereu in lumina reflectoarelor. Sunt mai degraba omul din umbra, un fel de motor de nspe cai, ascuns sub capota, dar care atinge suta in fractiune de secunda.

Sunt constienta ca nu stiu sa ma vand la adevarata valoare. Dar uneori cred ca se impune si un pic de lauda.

Ultimele zile am fost un soi de superwoman. Nici eu nu stiu cum am facut de am facut atat de multe si atat de bine.

Cel mai solicitant a fost spectacolul “Feeria Dansului – editia a II-a“, spectacol cu si pentru copiii participanti la cursurile de dans si balet organizate in cadrul Centrului MiniMe Fundatia Nadia Comaneci.

Este pentru a treia oara cand trag de sforile unui spectacol de acest gen. Si cred ca am progresat cu fiecare noua organizare.

Daca in urma cu un an, la prima editia a acestui spectacol, au fost 70 de copii pe scena si anumite detalii ne-au scapat, la acesta vorbim de 125 de copii pe scena si singurul lucru pe care nu l-am putut controla a fost sistemul de ventilatie al salii care n-a mai facut fata celor 40 de grade de afara si celor 500 de suflete din interior.

In rest, am presat furnizori si parteneri sa avem toate materialele si produsele la timp, am facut (si refacut) 150 de pungi cu surprize, am facut sute de etichete cu nume pentru fiecare scaun din sala, am facut tabele, astfel ca toti sa stie din timp unde sunt locurile alocate in sala.

Toate acestea in timp ce m-am ocupat, pe cat posibil, si de ultima serbare de la gradinita a copilului, am mers la eveniment, mi-am facut treaba la birou si am mai scris ceva si pe blog.

N-am prea dormit, n-am prea mancat, dar rezultatele au meritat.

Cum am reusit sa le duc pe toate la bun sfarsit? O prietena mi-a spus cu multi ani in urma ca sunt mai puternica decat stiu. Poate ca da. Plus, din fericire, la nevoie ma organizez bine si, se pare, ma si pricep la organizarea unor evenimente. Si, bineinteles, adrenalina m-a tinut in viata.

“Mai poti?”, am fost intrebata in ziua evenimentului. Sincer, stiam ca nu prea mai pot, ca in orice clipa voi ceda, dar m-am tinut tare si alergand de colo-colo in timpul spectacolului, impartind trofee si cadouri, fiind alaturi de coregraful spectacolului – Viviana German, in spatele cortinei, surprinzand imagini si reusind pana la urma sa-mi vad si copilul pe scena.

Intre parenteze fie spus, nu e tocmai usor sa fii organizator si totodata parinte alaturi de copil, sustinandu-l si admirandu-l. Norocul meu ca am un copil care stie cat de mult efort am depus, care m-a si ajutat la u moment dat in pregatirea pungilor – cadou.

Dupa spectacol mi s-au taiat picioarele. Am simtit o stare de lesin si mi s-a confirmat ca nu mai pot. Dar important e ca am putut atunci cand a contat.

Asa ca azi va rog sa imi permiteti sa ma aplaud si sa fac o reverenta in fata “mamei fluturilor”, cum mi s-a spus la inceputul evenimentului care avea ca tema fluturi multicolori.

Bravo mie! I’m a superwoman :)

1 Comment

  1. Pingback: Destainuire cu lacrimi - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook5k
Facebook