A inceput Saptamana Altfel, au inceput comentariile. Naiba sa ne inteleaga

A inceput Saptamana Altfel. Saptamana aceea – unica in tot anul scolar – in care copiii fac alt gen de activitati. Fara manuale, fara caiete speciale, fara culegeri, fara teme. O saptamana cat o vacanta interactiva, interesanta.

“Noi n-am avut Saptamana Altfel, cand eram copii”, ii povestesc lui Robert.
“Cum nu? De ce? Ca e asa frumooos! Eu abia astept! … Nu putem sa fie mai lunga saptamana asta?”

Ieri au avut invitati la scoala, care le-au povestit despre Poli (cei doi poli ai pamantului, nu Universitatea Politehnica), despre animalele de la Poli, despre Aurora Boreala.

“Putem sa mergem sa vedem si noi luminile?”, a venit aseara gata gata sa ne faca planuri de vacanta pentru anul viitor.

Astazi se duce la film. Si, de dimineata, era foarte fericit ca il las singur, ca nu merge niciun parinte cu el.

Daca am emotii? Nu! De ce-as avea? Singurele ganduri sunt despre cat de bine se va simti sa mearga cu toata clasa la film…

In drum spre birou, la metrou, ma intersectez cu o clasa de la o alta scoala, copiii cred ca sunt clasa a III-a, in drum spre Muzeul CFR. Ceea ce, in cazul celor care locuiesc in cartierul Militari, presupune si un schimb de metrouri la Eroilor (cu tot cu urcat si coborat scari pe un alt peron). Dna invatatoare nu cred ca are mai mult de 40 de ani si e insotita de 4 mamici, care fac zid in jurul copiilor in metrou si pe peron.

Si cum ii priveam eu cu admiratie, aud langa mine:

“Uita-te si la astia”, comenteaza o doamna pe peron. “Sa mergi cu metroul la clasa a III-a sau a IV-a, la ora de varf in Saptamana Altfel… Cata minte si pe parintii aia si pe invatatori! E riscant sa pleci asa! Si cu metroul!”

Mai ca nu-si facea cruce de teama sa nu se ia nerozia oamenilor care au incredere in copii, in sine si in puterea lor organizatorica, in dorinta de a le oferi copiilor sansa de a vedea lucruri noi, la costuri accesibile.

Pentru ca trebuie sa fim intelesi: Saptamana Altfel nu e neaparat un chilipir daca pleci la drum cu autocar, mai si mananci pe undeva in excursie si platesti si intrarea la obiectivele turistice. Pentru ca Saptamana Altfel e pe spinarea parintilor, financiar vorbind – restul cade pe creativitatea si dorinta de implicare (adica sa vrea sa se agite) a invatatorului.

Si – pentru ca asa e in viata, nu? – doamna comentator sef si-a gasit o adepta.

“Da, doamna, aveti dreptate, cum sa pleci asa cu copiii cu metroul? Iresponsabil!”, se gaseste o alta doamna de pe peron sa-i tina isonul.

Si, devenite prietene la secunda, cele cateva statii pe durata carora am impartit acelasi vagon (inclusiv cu copiii, parintii si invatatoarea iresponsabila), au tinut-o una si buna despre cat de inconstienti pot fi unii oameni sa plece cu copiii, cu metroul, in Saptamana Altfel.

“Eu am doi copii. Unul e acum a sasea si celalalt a noua. Dar niciodata n-a plecat din scoala cu metroul. Au fost doar vreo doua excursii cu autocarul”, spune doamna care daduse startul judecatii (de apoi).

“La noi, invatatoarea a reusit sa faca mereu toate activitatile in scoala, in clasa lor. E mai bine asa! Unde sa pleci cu copiii? Tu ca parinte iti faci o mie de griji, ca li se poate intampla orice. Mai bine sa ramana in scoala!”

Am inceput sa ma intreb daca sunt singura nebuna pe care o apuca nervii numai la gandul ca sunt copii care nu ies nici macar pana in parcul din cartier in Saptamana Altfel… Mamicile alea din metrou cred ca ar fi fost fericite sa se desfiinteze Saptamana Altfel si sa faca, domne, lectii in scoala – ce atata plimbare si stres!…

In schimb ne vaitam ca e sistemul praf, ca se pune prea mult accent pe cunostinte, pe predat si invatat, ca sunt prea multe teme, ca nu sunt activitati interactive. Dar daca avem o amarata de Saptamana Altfel, in care tocmai asta ar trebuie sa se intample, sa fie organizate activitati altfel, care sa ii mai scoata pe copii din nebunia lectiilor si temelor, ne apucam sa hulim si la adresa ei. Cine naiba sa ne mai inteleaga?

Sa le fi zis ca al meu pleaca cu clasa la film, pe jos? Si nu sunt decat vreo cinci clase din scoala care pleaca la acelasi film, aceeasi ora, adica vreo 200 de persoane probabil cu tot cu invatatori si cei cativa parinti insotitori la fiecare clasa. Eu as fi vrut sa vad momentul in care traverseaza strada. Nu de emotii, ci pentru ca vreau sa vad figurile soferilor si ale celorlalti trecatori… Oare vor opri circulatia?

Da, stiu, sunt nebuna! Ma bucur de experiente “periculoase” pentru copil. Ce sa-i faci daca am trait in vremurile in care se purta cheia de gat, in care la varsta lui Robert incalzeam singura mancarea (si aveam aragaz cu butelie), ma ducea sa-i tin mamei rand la coada la Gospodina si plecam singura in tabere (inca de la 4 ani)?

“Ghinionul” copilului meu