intr-un fulg

Era prima zapada. Prima din acel an. Prima, impreuna.

Ningea mult prea frumos. De poveste, poate. De copilarie, probabil. De amintire, cu siguranta. De aminitirea altor ninsori, in alte vremuri, pe alte meleaguri, cu alti oameni. Dar mai ales de reamintirea unor sentimente. Placute. Rascolitoare. De zambit.

Era prima zapada. Si aveau sa o simta din plin.

Ea radea ca un copil care inca mai stie sa se bucurie de un lucru aparent marunt. Cu aceeasi naivitate cu care ochii unui copil se fac mici in timp ce izbucneste in ras si sare in sus de fericire ca a primit un dar, nu conteaza cat de mic. Cu aceeasi inocenta cu care un copil vine sa te stranga in brate ca i-ai adus ceva, chiar si numai o bomboana, pe care oricum o va imparti tot cu tine. Cu aceeasi minunatie pe chip cand priveste la luminitele din brad pe care parca si le mai aminteste de anul trecut, dar parca acum sunt altfel. Pe chipul ei se citeau toate astea. Le retraia amestecate, le reinvia si le redescoperea, ornandu-le cu altele la fel de ametitoare. Ca atunci cand isi ajutase mama la primul tort de sarbatori, mai mult lingandu-se pe degete de bunatatea cremei. Ca atunci cand impodobise prima data un brad natural. Ca atunci cand simtise pentru prima data un fulg topindu-se pe obrazul ei si se grabise sa isi lase capul pe spate si sa deschida gura pentru a inghiti stelutele venite din cer, vrand parca sa se umple de stralucirea lor.

Si, desi nu-si mai simtea mainile si nici fata de la atata zapada incasata (deh, nu se prea pricepe la bataia cu bulgari, iar acum nici nu avea vreun motiv sa invete), era toata un zambet, cu sclipiri in privire, in timp ce se chinuia sa adune in pumni fulgii prinsi in hora pe garduri sau masini.

Parca era alta – vesela, optimista, copila, increzatoare – dar ea era in sfarsit ea. Uitase poate sau adormise undeva printre ani, in multime, pe strazi inghesuite. Primul fulg o intorsese insa in acele vremuri in care facea cazemate si bombe de zapada, in care infigea un morcov ca nas al omului alb de la coltul strazii, in care tata o suia pe sanie si o plimba ore in sir tragand din greu (desi spunea ca e usoara ca fulgul de nea). Oh, da, sania. Asta ar mai fi vrut – o sanie. In lipsa ei insa isi reaminti ca stia sa se dea pe gheata, sa alunece pe zapada proaspat asternuta. Ce bine ca avea ghetele cu talpa neteda. Altadata poate s-ar fi enervat, s-ar fi tinut de ziduri sa nu cada, dar acum isi lua avand sa alunece cat mai mult, sa faca o jumatate de pirueta la final si, poate da, de ce nu, chiar sa cada. Cat ar mai fi ras… Si ar mai fi vrut sa ajunga la un spatiu intins acoperit cu un strat gros de zapada in care sa se arunce si sa deseneze cu propriul corp si bratele intinse un inger. Visa de mult la asta si poate ca intr-o zi va fi acel inger de nea…

Se uita la ea ca la un tablou din acela care te poarta intr-o lume de liniste si calm, care iti cuprinde sufletul cu caldura si te face sa fii fericit aproape inexplicabil. Acum explicatia acestui tablou era ea. Asa cum poate n-ar fi ghicit-o. Dar asa cum o indragea si mai mult descoperind-o.

Si astfel, de-atunci, in fiecare an, in fiecare iarna, in fiecare luna si in fiecare zi, se ascundea in primul fulg care ii saruta obrazul, care se rostogolea pe buzele-i fierbinti, renascandu-i zambetul ei pur de copil.