Parenting

la ce sa te astepti dupa ce devii mama. o varianta

By  | 

Nu, nu ma refer la senzatiile alea incredibile cand il tii in brate, nici la cum te topeste cand il vezi ca se bucura din nimicuri, nici la rabdarea pe care nici nu credeai ca o poti avea atunci cand ii dai sa manance, nici la puterea neinchipuita dupa nspe mii de nopti nedormite cand ii auzi cel mai mic scancet si aproape ca zbori pana la patutul lui… Nu vreau sa ma refer la nimic din ceea ce poate numai o mama stie cu adevarat ca poate trai, desi n-ar fi zis niciodata.

Vreau sa ma refer la ce se intampla omului, femeii, partenerului, prietenului care erai inainte de a deveni mama. Mai precis la cum te vad cei din jur (in speta cei ce nu au copii), cum te percep, cum te judeca – mai mult sau mai putin involuntar.

La inceput totul e frumos. Bebelusul ala care nu stie decat sa doarma, sa manance si sa produca in alta forma ceea ce a mancat e numai bun de pasat de la unul la altul, de adormit in orice loc si orice pozitie (de fapt, el doarme mai tot timpul), ceea ce inseamna ca tu si prietenii tai traiti iluzia ca nu s-a schimbat nimic, doar aveti o jucarie in plus.

Apoi incepe sa devina mai sensibil. Intai la zgomote, apoi la lumina, apoi la oamenii care se baga in sufletul lui neinvitati, apoi la locul in care mananca sau doarme si tot asa… Altfel spus, incepe sa fie pretentios. De fapt, pentru tine, devine om, cu personalitate, ca oricare dintre noi. Pentru ceilalti devine un fel de piedica, ceva ce vrea sa dea totul peste cap.

Si incepe judecarea. De dupa copil, ca sa parafrazez.

Esti judecata ca nu mai mergi la film. Ca nu mai iesi din casa dupa 8 seara. Ca iti faci programul dupa somnul si mesele copilului. Ca vorbesti despre copil (aparent non-stop). Ca cica nu te mai ingrijesti decat de copil. Ca nu esti sufletul petrecerii. Ca spui ca esti obosita. Ca… Ca… Ca… Si judecata continua.

In realitate tu vrei sa ii respecti programul copilului nu doar pentru ca ii este lui bine (nu mai e marait, nu plange aiurea, nu trebuie sa il tii mereu in brate etc), ci pentru ca iti convine si tie asa – poti si tu sa te odihnesti odata cu el, poti sa iti faci si tu un program pentru tine (cand el doarme, tu poti sa te rasfeti, sa faci mancare, sa faci ceva ce oricum trebuie sa faci si nu ai cand altcandva…).

Apoi normal ca vorbesti despre copil. Oricum nu te intreaba nimeni despre altceva si nici nu se gandeste sa deschida alte subiecte de conversatie cu tine, pentru ca – normal! – tu nu mai existi altfel decat prin copil.

Si evident ca esti obosita. Cum ai putea fi altfel cand ai mai bine de un an de cand n-ai mai dormit o ora cap-coada, de cand nu te-ai mai trezit la ce ora ai vrut tu (ci la ora la care el, bebelusul, ti-a dat trezirea), de cand n-ai mai lenevit si tu intr-o dimineata in weekend. Si daca zici ca esti obosita, nu inseamna neaparat ca te vaiti, ci spui un fapt de drept, o realitate, nimic mai mult.

Asta nu inseamna ca ai incetat sa traiesti, ca nu te bucuri si de alte lucruri in viata, ca nu stii ce se intampla in jur, ca nu vrei sa fii alaturi de alti oameni, sa petreci, sa te simti bine. Doar ca programul tau nu mai e la fel de disponibil ca inainte. E frumos atunci cand tu tragi de ceilalti sa mearga la un gratar sau la munte. E perfect cand tu faci compromisul de a-ti forta copilul sa stea treaz pana mai tarziu, ca sa faci surprize altora. E absolut minunat cand tu iti iei toata casa cu tine si iti pui copilul la culcare intr-un loc strain lui (pe care – incredibil – se pare ca il si percepe ca atare) si te lupti din rasputeri sa ramai treaza pana dimineata, pentru ca acum nu mai poti pleca acasa sa dormi si tu ca omul macar doua ore (ar insemna sa iti scoli copilul in creierii noptii, sa il transporti in alta casa, alt pat). Aparent nu e nimic fantastic in toate astea. Doar ca toate au urmarile lor. Si ele se aduna doar asupra ta. Copil agitat, si mai multe ore nedormite acumulate, oboseala cronica.

Apoi vine momentul cand spui stop. Stop joc. Gata cu compromisurile. Te gandesti la tine (culmea ironiei, cand judecatile continua sa mearga in directia ca te gandesti doar la copil). Vrei si tu sa te odihnesti. Vrei si tu sa fii si tu pe primul loc. Asa ca nu te mai stresezi sa gasesti solutii sa impaci pe toata lumea si spui frumos: daca vin, trebuie sa plec cel tarziu la 8 – 8.30 si nu stiu daca mai are rost sa ne deplasam pentru un sfert de ora; daca vreti sa ne vedem se poate si la ora 5 dupa-amiaza, nu musai dupa 10 seara; daca va e dor de noi intr-adevar si nu puteti functiona decat in noapte tarziu, avem si noi o casa unde va putem primi si unde si copilul nostru doarme bine si de unde puteti pleca atunci cand aveti chef (sau unde puteti ramane peste noapte), astfel incat toata lumea sa apuce sa se odihneasca macar putin, cat de cat. Pentru ca realitatea e ca, oricat ai trage de tine, pe la 3 noaptea deja intri automat in stand-by si nu se mai poate intelege nimeni cu tine. Sa nu te surprinda insa daca, spunand toate acestea, vei primi raspunsul: a, daca esti obosita, nu te mai deranjam. Chiar daca tu ai facut invitatia sa va vedeti, sa mai stati la un pahar, chiar si dupa miezul noptii. (prima replica venita in gand: atunci sa astepti sa te mai caut cand oi fi eu odihnita; noroc ca esti suficient de obosita ca sa mai cazi prada impulsurilor).

Stii ca multe vorbe spuse, din reactiile pe care le vezi, sunt total involuntare; ba chiar unele sunt bine intentionate. Dar la un om obosit, care poate s-a si luptat sau a fost in pragul unei depresii (foarte des intalnite la mamele din ziua de azi, mai ales cele de peste 30 de ani, cu anumite tabieturi si un anume stil de viata la care oricum s-a lucrat ani de zile pana a fi definitivat), multe cuvinte lovesc tare.

Ce urmeaza dupa? O distantare… si apoi… vom mai vedea.

O buna si veche prietena mi-a spus, cand copiii nostri erau mici – mititei: “Stii, eu m-am lamurit (n.m. : ea are fetita cu doua luni mai mare decat baiatul meu). Prietenii pe care i-am avut pana acum nu imi mai pot fi prieteni. Pentru ca nu ma inteleg. Si nici nu au cum. Asa ca am reluat legatura cu toate fostele colege despre care stiam ca au copii mai mici sau mai mari. Macar nu mai stramba din nas daca spun ca nu ne putem vedea decat intre anumite ore sau daca nu pot vorbi la telefon ca doarme asta mica. Chiar n-am chef de comentarii de genu’: iar tre sa ii dai sa manance, da’ nu poti sa ii dai ceva de facut sa nu mai tipe sau las-o si tu cu o vecina ceva, sa mai iesi si tu din casa. (n.m: referindu-se probabil la iesitul cu alte persoane, cand vor acele persoane, pentru ca tu oricum iesi in fiecare zi afara, chiar de doua ori pe zi, sa scoti copilul la joaca si la aer). Le-am zis: vreti sa incercati sa ma intelegeti, sa fiti alaturi de mine si deci sa va pliati si dupa programul meu, bine; nu vreti, la revedere si mult noroc”.

2 Comments

  1. dana

    May 5, 2016 at 9:11 am

    acum 11 ani am descoperit ca imi place teribil de mult sa schiez, asa ca din noiembrie si uneori pana la inceputul lui mai, aproape la fiecare sfarsit de saptamana eram pe partie.atunci mi s-au cernut prima data prietenii si mi s-a reprosat ca eu nu mai stiu sa fac si altceva. am decis ca cine vrea sa-mi fie prieten, sa fie, cine nu, sa nu-mi mai fie. dupa ce am devenit mama au ramas si mai putini:))) dar mi-am facut prieteni noi.

  2. Pingback: We all are parents. Then why all that judgment? - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook