Ganduri. Amintiri

La final, ramane familia

By  | 

Eu am fost cred ca de cand m-am nascut o familista. Nu ma stiu altfel, decat crezand in puterea familiei si visand la familia mea.

Am avut un singur moment in care mi-am spus ca viata imi da palme punandu-ma la incercare, sa ma deturneze din drumul meu.

Doar ca visul meu a palpait in suflet mereu. Si m-am agatat cu dintii de sansa de a-l implini.

Poate de aceea si azi nu imi proiectez cariere de multinationale, nici extrajob de-acasa, nici macar antreprenoriat de succes.

Energia, inspiratia, rabdarea, visarea si iubirea mi le indrept spre centrul universului meu: familia.

Pentru ca eu cred cu tarie ca, la finalul zilei, dupa toate zbaterile de la job pentru care aproape niciodata nu primesti un “bravo” sau un “multumesc”. Sau cand, mai rau, dar nu neaparat neadevarat, sefii care te-au muncit ca pe-un sclav se debaraseaza de tine ca de-un bibelou invechit si fara de valoare. Sau cand prietenii carora le-ai acordat timp, bani si suflet bun, nu iti raspund la telefon si aproape ca iti reproseaza ca i-ai incarcat cu prietenia ta. In toate aceste momente grele, singura care te primeste si te priveste la fel – cu intelegere, apreciere, brate si inima deschise – este doar familia. Si nu mai vorbesc de batranete cand nu mai ai colegi, job, nici tovarasi de betie, ci doar atat: familia.

Si cred ca pentru ca, la final, familia sa fie familie, trebuie sa fii si tu acolo pentru ea, pe drumul spre final.

Sa o tratezi ca pe cel mai de pret dar. Ca cea mai valoroasa comoara. Sa o pazesti cu trup si suflet. Sa o mangai. Sa-i oferi lumina si caldura. Sa o asculti. Sa ii vorbesti. Sa o apreciezi. Sa te lauzi cu ea. Sa te bucuri cu si de ea. Sa fii parte din ea. Si azi. Si maine. Si mereu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook