Ganduri. Amintiri

la metrou (3)… sau despre ex-i

By  | 

Nu va retin mult timp atentia, dar unele lucruri trebuie spuse. Asa cum este povestea de-aseara de la metrou la care am avut amuzamentul sa asist.

Ma urc de la Unirii spre Eroilor. Undeva dupa 19.30.

Prind loc, ceea ce este o adevarata minune, si ma puc sa lecturez linistita niste studii.

Langa mine, o doamna destul de intepata, si aveam sa aflu ca uneori aparentele nu sunt inselatoare. Trecem de Izvor. De noi se apropie un el si o ea. O fractiune de secunda a lipsit ca acest cuplu sa treaca nepasatoare prin fata noastra. Dar el face marea greseala sa o recunoasca pe distinsa doamna de langa mine si sa o salute.

“Saru’mana”, spune baiatul, “ce mai faceti?”

“Ma duc acasa”, raspunde femeia pe un ton de parca tocmai il injura sau varsa niste blesteme asupra lui.

Baiatul zambeste vadit stingherit de ton si continua: “La ora asta de la munca?”

“NU”, se rasteste femeia, “Am fost in oras si acum ma duc acasa. Ce, asta e drumul meu de la munca?”, continua ea si parca si pe mine ma ia cu fiori din cauza tonului ridicat. Ma asteptam ca in fiecare secunda sa ia pe cineva la bataie, si intrucat statea langa mine chiar ma gandeam cum ar fi sa-mi scape una in fata.

“A, da”, zambeste fortat baiatul.

“Si ai schimbat?”, intreaba femeia cu un ton acuzator.

Fastacit, aruncand o privire pe furis la fata pe care o tinea de mana, raspunse: “Da. Am schimbat. Am schimbat metroul la Unirii”. Si rase fortat, de genul ala “razi tu, dar nu e rasul tau”.

“Aha. Si acum schimbi si la Eroilor?”, continua femeia cu acelasi ton acuzator, clar dorind sa-l faca pe baiat sa se simta vinovat de ceva. Ajunsesem sa-mi fie mila de el, fara sa-l cunosc, pentru ca rautatea din glasul femeii ma lovea direct in urechea dreapta.

“Nu, cobor la Eroilor, nu mai schimb”, raspunse baiatul cu un ras care clar nu era al lui. Era evident ca nu vorbeau de metrouri. Si secundele urmatoare aveau sa-mi dovedeasca faptul ca am dreptate.

Suntem aproape de Eroilor.

Femeia se ridica si se indreapta spre usa aflata la mai mare distanta de locul unde ne aflam, desi ar fi fost mult mai aproape sa mearga la usa opusa. Dar acolo megreau cei doi tineri. Ma ridic si ii urmez, ca doar nu eram nebuna sa ma duc spre usa mai indepartata, si-asa nu ma simteam tocmai bine.

In fata mea, cei doi tineri.

“Cine era?”, intreaba fata care, era clar, nu intelesese nimic, dar era sigura ca e ceva putred la mijloc.

“Aaaa… mama fostei mele prietene”, raspunde el cu acelasi ras care nu i se potrivea deloc, de parca ar fi spus “o vecina nebuna”.

“Aha”, raspunse ea scurt. “Si de ce ne-am oprit sa vorbim cu ea?”, continua intrigata, intelegand in cele din urma dialogul absurd.

“Pai… nu stiu. Din obisnuinta, cred”, si rase iar fortat, in timp ce coborau din metrou.

Am coborat si eu, dar nu i-am urmat. Desi, trebuie sa recunosc, mi-ar fi placut sa aflu continuarea discutiei.

Am ramas in loc, gandindu-ma la toata scena. Tare. Cat de mica e lumea. Si cum ii mananca pe unii undeva si se baga in gura lupului. Saracu’….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook5k
Facebook