Ganduri. Amintiri

la metrou

By  | 

In fiecare dimineata si seara am aceeasi intalnire speciala: cu multimea de la metrou.

Aceleasi coate date in stanga si in dreapta, aceleasi urme de talpi lasate pe picioarele vecinilor de gramada si, mai nou, aceleasi mirosuri ametitoare, indiferent de ora.

De cate ori soseste un tren in statie imi doresc sa nu ma urc. Dar stiu ca si urmatorul imi va oferi aceeasi lipsa de conditii. Asa ca ma strecor prin multime, mai mult impinsa de val si luata pe sus.

Ma trezesc incorsetata, fara nici o posibilitate de a ma tine de ceva. Dar, ce mai conteaza, o sa cad pe moale, in caz de frana brusca.

A, nici o grija, ca nu spun povesti. Chiar am trait-o. Si de mai multe ori. Odata, s-a intamplat sa ajungem intr-o statie. Doar ca mecanicul nostru probabil era indragostit sau il furase peisajul si a cam uitat sa opreasca. Si cand a realizat ca primele doua vagoane au cam depasit peronul si sunt din nou in tunel, a apasat pe frana de parca vroia sa se salveze de la moarte. Tocmai bine cat sa ne rostogolim toti dupa modelul “gramada cere varf”. Altadata, in mijlocul tunelului, mecanicul isi aminteste probabil ca are de dat urgent un telefon si ca daca mai inainteaza un milimetru isi pierde semnalul. Asa ca figura se repeta. Din nou cad pe moale.

Stiu, stiu, de fapt sunt niste senzori care se pun in functiune automat cand trenul merge prea repede sau alte d’astea si obliga trenul sa se opreasca.

Dar de ce trebuie sa imi cer eu mii de scuze in stanga si in dreapta – sau omului peste care am cazut pe moale – si sa vad si niste figuri acre de parca sunt judecata pentru crima cu premeditare, doar pentru ca trenurile nu sunt bine coordonate?!

In fine…

Exista totusi si anumite parti bune in mersul cu metroul.

Nu te plictisesti niciodata. Oricat de lung ar fi drumul si oricat de lipsit de viata ai fi in acel moment, metroul te trezeste din somn. Fie iti urla cineva “de ce nu va tineti” – desi tu esti la doi metri distanta de orice bara din aia sleioasa, iar mana ta n-are decat 80 cm -, fie se gandeste cineva ca poate piciorul tau e din fier si n-o sa-i zimtii de pe talpa cum se infig, fie se gaseste cineva sa fie suficient de altruist si sa vorbeasca la telefon cat sa auda tot vagonul, “pana-n fund la taxatoare”.

Cea mai draguta poveste de acest gen la care am asistat intr-o dimineata suna ca asa.

Ma arunc eu in metrou si ma lipesc de bara de langa usa. Gata, mi-am gasit loc, poate ajung la munca fara sa fiu prea sifonata.

In fata mea, lipita la propriu de usa, o domnisoara. Draguta, dar cam agitata. Se urcase la Universitate. Doua secunde mai tarziu ii suna telefonul. Nu stiu cum a inceput conversatia, dar pana la coborare, cateva statii mai departe, am aflat toata povestea.

Draguta de ea se confesa unei prietene, mai degraba se vaita disperata.

Se facea ca ea, intr-un exces de zel, ca sa-i demonstreze iubitului cum pune ea piciorul in prag, dupa o cearta (nu stiu pe ce tema, dar nu e relevant acum), in lipsa lui, si-a facut frumusel bagajelele si a plecat.

Ce s-a gandit ea? Mama, sa vezi acum, o sa-si dea el seama ca nu poate trai fara mine si o sa ma caute si o sa-si ceara iertare in genunchi si vom trai fericiti pana la adanci batraneti…

Pe naiba!

Nu numai ca nu si-a cerut scuze in genunchi, dar omu’ nici macar n-a sunat-o sa o intrebe unde a disparut sau cum sta cu viata.

Si fata era acum in crize.

Un nesimtit, ce mai. Nici macar nu s-a interesat daca mai traieste. Si alte asemenea expresii spuse cu naduf la telefon, chiar in fata mea, uitand probabil ca se afla intr-un metrou cu lume.

Acum problema era alta. Si mai grava. Fata se mutase cu catel si cu purcel la niste prieteni. De fapt aia se trezisera cu ea la usa si n-au prea avut cum sa n-o primeasca. Numai ca ei puteai sa-i fie gazde doar temporar. Si acel temporar cam fusese depasit.

In mod normal, fata ar fi trebuit sa plece de pe capul oamenilor. Dar unde sa se duca? Ea se bazaze pe “idiotul ala” ca o sa planga dupa ea, ca o sa o implore sa se intoarca acasa si ca ea se va “indura” de el doar dupa o perioada de fierbere. Perioada se incheiase, dar el nu daduse semne nici macar de o bruma de sudoare. Nimic.

Si, pentru ca orice necaz nu vine niciodata singur, sa vezi ce s-a intamplat, chiar acolo, in metrou.

Ultima fraza pe care am auzit, cu si mai multi nervi, aproape isteric: “Fir-ar! Hai ca am ajuns la Aviatorilor si trebuia sa cobor la Romana”.

Si a coborat.

Intr-un fel o compatimeam.

Dar depuneam eforturi sa nu rad in hohote.

Mi-ar fi placut totusi sa pot afla finalul.

Dar, mai stii … poate intr-o zi… in multime…

Ma multumesc si cu alte povesti.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook