Parenting

Ma doaaare! Nu-i lasati sa le planga inima!

By  | 

“Ma doaaare!”. Cuvinte care imi rasuna si astazi in minte si in suflet.

Eram aseara pe peron, asteptam metroul, sa ma duc acasa. Peste forfota de pe peron si dincolo de gandurile mele amestecate, razbatea un strigat plans. La inceput nu am inteles ce spunea. Oricum, ma asteptam sa se termine repede. Dar a continuat. Si am inteles. Un copil plangea si urla din toate puterile “Ma doaaare! Ma doaaare!”.

Timp de trei minute si mai bine, strigatul plin de durere a continuat fara incetare. Mintea mea a alungat toate gandurile si s-a oprit asupra plansului de copil. “Ma doaaare!” Se auzea tot mai inecat. Cu accese de tuse. Dar fara oprire.

Nu-l puteam vedea. Era la celalalt capat al peronului. Dar il simteam. Inima mi-o luase la fuga. Simteam un gol imens in stomac. Si ochii mi s-au umezit rapid.

As fi vrut sa fac ceva. Nu stiu nici acum ce-l durea. Care era cauza durerii lui. Dar n-am putut sa ma intreb daca cineva s-a oprit in loc si l-a luat in brate incercand sa-i aline durerea.

A venit metroul si, sincer, am urcat gandindu-ma ca ma departez de acea durere. Inima imi batea in continuare ca la final de maraton.

Dar urletul a luat acelasi tren. Doua statii mi s-au parut o vesnicie. Golul din stomac se marea la fiecare sunet si ma cuprindea cu totul.

Am coborat si am inceput sa plang.

M-am gandit ca acel copil nu putea fi singur. Cineva – o mama, un bunic, o bona, trebuia sa fie alaturi de el. Pardon, cu el. Alaturi nu avea cum sa fie, daca acel copil continua sa urle de durere de 10 minute fara oprire.

Mi-am amintit de toate teoriile “destepte” cu lasatul copilului sa planga. Ca e alint. Ca e rasfat. Si mi-am amintit ca si eu am facut greseala imensa de a apleca urechea la aceste “invataminte” cand Robert era mic micut. Noroc ca m-am trezit rapid la realitate.

Plansul poate fi o descarcare emotionala, dar nu niciodata o solutie pentru “dezvata minte” un copil. Chiar daca se rasfata. Chiar daca se alinta. Chiar daca cere prea multe. Chiar daca nu ai sau nu vrei “sa-i dai nas”. Plansul nu poate fi raspunsul.

Poate ca la inceput incearca sa obtina ce-si doreste prin plans. Dar imediat trece la plansul de durere ca nu-ti pasa, ca iti este indiferent. Si-apoi la plansul de disperare ca ii respingi durerea, il respingi pe el.

M-am gandit in drum spre casa, printre propriile lacrimi, ca durere fizica nu avea cum sa fie. La durere fizica reactionam toti imediat. Dar cand e durere sufleteasca, nu stiu de ce parca suntem orbi, desi durerea inimii mi se pare cea mai grea.

Cand era Robert mic si era ceva ce nu-i placea spunea “imi plange inima”.

Aseara l-am inteles perfect. Si mie mi-a plans inima.

Noroc ca drumul n-a fost atat de lunga pana acasa. Si cand puiul meu s-a agatat de mine ca o maimuta, inima mea a inceput sa se simta alinata.

Da, cred ca si acel copil, din metrou, avea nevoie de o imbratisare. Chiar si in mijlocul urletului. Sau mai ales in mijlocul urletului.

Imbratisati-va puii! Ascultati-le inima! Nu le lasati sufletul sa urle “ma doaaare”!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook