Evenimente

Ne tragem de urechi

By  | 

Stiti ca exista un obicei al trasului de urechi de ziua cuiva? Noi astazi ne tragem de urechi si cu bune si cu rele. Unii sunt trasi de urechi, ca e cu aniversare, altii pentru cele pe care ar mai trebui sa le indrepte pe ici pe colo 😉

Te invit sa citesti si:

Acum 7 ani la ora asta ma gandeam ce varianta as avea daca, din motive obiective, tatal lui nu ar fi ajuns la timp acasa, sa mergem la timp la spital. Imi verificasem dosarul, ca de altceva nu mai aveam nevoie si, cu o zi inainte fusesem la farmacie sa fiu sigura ca am de toate acasa, cand ne intoarcem. Si acum ma stiu farmacistele. Se pare ca nu sunt prea multi care sa scrie pe formularul pentru cardul de fidelitate “1 copil, incepand de maine”.

Aveam programare la 15.30. El avea o perioada plina si avusese multe zile in care venea dupa program si era greu de contactat cat era la birou. Ma gandeam ca se putea intampla orice. Imi facusem un traseu cu niste autobuze si aveam si varianta taxiului, pe care pe atunci il foloseam insa foarte rar.

Am stat cu ochii pe ceas si telefon toata ziua. Alte emotii nu aveam. Ma impacasem cu ideea. Si aveam incredere totala in medic.

Primul soc il auvusesem la 32 de saptamani. „Nu a mai crescut deloc. Daca nu se intampla nimic in urmatoarea saptamana, va trebuie sa il scoatem, sa il bagam la incubator”.

A fost primul moment in care i-am facut morala. Nici nu se nascuse si eram deja mama care isi trage copilul de urechi. „Trebuie sa mananci, ai inteles? Ca sa cresti. Ca daca ajungem la vreo maternitate la stat, cu tine in incubator, murim amandoi linistiti. Mami nu stie sa dea spaga si ne uita aia pe-acolo. Trebuie sa cresti! Priceput?”

Dupa o saptamana erau niste diferente. Amenintarile functionasera. Copilul luase in greutate, asa ca reintram in program normal.

La 34 de saptamani, vascularizarea era foarte slaba. Ca sa fie sigur ca putem continua, ca nu e cazul de vreo interventie, medicul meu m-a trimis la o a doua parere, un alt medic specialist. „Nu da pe dinafara, dar e ok! Nu va faceti griji, e bine!”.

De la 36 de saptamani a inceput distractia. Lichidul amniotic era la limita inferioara. Am fost sfatuita sa consum mai multe lichide, poate ajuta. Eu ma chinuiam deja la capitolul asta. Trageam de mine ingrozitor sa depasesc 2 litri. Imi era scarba deja de apa. Si acum trebuia sa beau si mai mult?

Am facut-o si p-asta. In zadar insa. Lichidul meu se evapora cu fiecare noua zi.

Nu se schimba nimic. Si verdictul era aproape inevitabil. Cezariana. Dar macar sa fie ok, sa prindem 38 de saptamani.

In urmatoarele doua saptamani am mers la medic cam la doua-trei zile distanta. De fiecare data, si eu, si tatal, si medicul, speram intr-o imbunatatire. Toti ne facuseram planuri de o nastere naturala. Plus ca nu aveam inca cele 38 de saptamani. Ca la 40 nu stiu daca mai visa cineva.

Imi amintesc ca urmau sa se implineasca 38 de saptamani intr-o zi de marti. Inca din vinerea anterioara am facut programarea la cezariana pentru miercuri. „Ne vedem si sambata si luni. Daca se regleaza situatia, anulam programarea. Daca nu, mai bine sa o avem facuta”, mi-a spus medicul.

Asa am ajuns in ziua de miercuri, 26 mai 2010, sa stau cu ochii pe ceas si pe telefon, cu mai bine de o ora inainte de ora la care ar fi trebuit sa plecam de-acasa. Eu sunt genul ala care prefera sa se plictiseasca doua ore in aeroport decat, Doamne fereste, sa piarda avionul.

Cand a venit acasa, in timp util, m-am linistit. Si asa am ramas toata ziua.

Imi amintesc ca si la spital asistentele se uitau lung la mine cand le spuneam ca n-am niciun gram de emotii. Chiar nu aveam. N-am mai fost vreodata in viata asta, nici inainte, nici dupa, atat de zen ca in ziua aceea.

Din motive de urgente, programarea mea a fost amanata. Asa se face am nascut la 19.12. Ca sa ii citez pe medici, nu mai aveam nici o cana de lichid. Iar cordonul ombilical era aproape tot atrofiat. Nu s-au putut recolta celule stem si nici conserva vreo bucata din cordon; nu era nimic viabil.

Dar asta nu conteaza. Conteaza ca avem un copil sanatos. Ca n-au fost probleme la nastere. Ca desi probabil ca a tras singur de el sa ajunga bine la termen, astazi este energic si ii merge mintea brici; doar ca nu prea are el tragere de inima sa si arate asta :)

Astazi implineste 7 ani. Habar n-am unde s-au dus. Ba stiu, dar nu imi amintesc toate detaliile. Imi amintesc insa si momente speciale, dar si momente in care poate n-am facut cele mai bune alegeri.

Stiu doar ca relatia noastra a crescut in timp. Daca ma uit inapoi, as zice ca noi n-am ramas legati cu cordonul ombilical, ci ca abia dupa cativa ani, am inceput sa ne construim propriul cordon care sa ne lege tot mai strans, pe zi ce trece.

Stiu ca poate suna ciudat, dar recunosc ca azi ma simt mult mai legata de sufletelul asta mic si minunat, decat ma simteam acum 6 ani, spre exemplu.

Si imi doresc sa ramanem legati mereu. Nu in sensul ala de „stat dupa fusta mamei”, ci in deschiderea unul fata de celalalt, comunicarea si vibratia asta speciala pe care o simtim acum.

Si as mai vrea sa reusesc sa nu repet greselile din trecut, sa regasesc un soi de echilibru care sa se reflecte si in atitudinea mea si in reactiile mele de moment. Si sa am mai multa incredere in ce stiu si ce pot, in cine sunt si in ce simt ca are nevoie puiul meu sa fiu.

Daca am fi trait in zona cu obiceiul trasului de urechi la zi de nastere, azi l-am fi tras pe el de urechi odata cu „La multi ani”. Noi insa l-am strans tare in brate, l-am pupat si i-am spus ca il iubim. Si o sa ii spunem si o sa ii aratam asta nu doar azi, ci in fiecare zi. Ne tragem insa pe noi de urechi pentru prostiile pe care le-am facut si bubele pe care inca le mai avem, dar sper eu ca le tratam.

La multi ani, puiul nostru drag! Sa ne traiesti sanatos, curajos si norocos! Sa ai incredere in tine, sa nu iti fie teama sa le arati celorlalti cat de minunat esti, sa primesti apreciere si respect, sa ai parte de multa iubire si intelegere de-a lungul anilor! Sa calci mereu apasat, sa iti gasesti drumul tau si sa nu uiti niciodata ca noi vom fi mereu alaturi de tine, te vom sustine si iti vom fi sprijin la bine si la greu. Te iubim mai mult in fiecare zi – mai mult decat ieri si maine mai mult decat azi!

Filmuletul de jos e de anul trecut, dar e prea frumos sa nu-l mai pun o data. Si mai ales protagonistul 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook4k
Facebook