Nu doar o seara de teatru. Despre vise implinite si emotii puternice

Visele pot deveni realitate cand te astepti mai putin.
***
Cand am primit invitatia de la Ana, mi-am spus “Wow! Ce tare! Trebuie sa fiu acolo!”. Si am raspuns imediat “Da!”.
In ziua respectiva, Ana a revenit cu un reminder. Iar pe mine m-au apucat emotiile.
Ce o sa fac? Cum o sa ma descurc? Supravietuiesc fara sa fiu penibila si sa ma fac de tot rasul?
Ba chiar m-a batut gandul, la un moment dat, sa ma retrag.
Am rezistat tentatiei. Din fericire!
Pe drum spre locul cu pricina incercam sa-mi fac curaj. La urma urmei era o ocazie unica. Si nu doar atat. Era un vis. Un vis implinit.
Doar ca, pe masura ce ma apropiam, incepeam sa tremur mai tare. Chiar si in primele momente, in timp ce imi salutam gazdele – pe Ana, Lavinia si Ioana – inca ma luptam cu propriile-mi emotii, incercand din rasputeri sa nu le las sa-si faca simtita prezenta.
***
Chiar daca poate nu se vede mereu, eu sunt o fire extrem de emotiva. Si nu compensez cu exuberanta, spre exemplu. Ci mai degraba stau retrasa in carapacea mea si privesc in jur, cautandu-mi o ancora.
Nu sunt genul care sa fie in centrul atentiei, sa iasa in evidenta, sa intre in vorba imediat cu oricine sau sa-si faca prieteni la minut.
Eu sunt genul retras, sensibil si ingrozitor de emotiv.
Imi amintesc ca in scoala, indiferent de nivelul de invatamant, imi venea sa intru in pamant numai la gandul vorbitului in fata clasei sau al unui examen oral. Doamne, cum imi mai batea inima si imi ardeau obrajii si urechile!
Desi am fost intotdeauna pe podium si nu am avut nicio restanta nici in facultate, nici la masterele ulterioare, nu as putea spune ca am trecut vreodata peste aceasta teama. Si la job, de-a lungul anilor, vorbitul in fata unui public (fie el client, colegi de breasla sau public la radio) m-a terminat emotional, chiar daca – zice lumea – am facut fata cu brio de fiecare data.
Iar gandul sau intrebarile cu privire la acea seara (de teatru) ma readuceau la starea emotiva coplesitoare.
Habar nu aveam ce urmeaza. Si nici prin cap nu-mi trecea cat de neasteptate vor fi momentele din acea seara de joi.
***
Putini sunt cei care stiu despre mine ca, in urma cu vreo 20 de ani, voiam sa dau la teatru.
Pasiunea mea pentru film si teatru nu mai e o enigma pentru prietenii mei. Dar nici chiar ei nu stiu toti de perioada in care, apropiindu-ma de ultimul an de liceu, stateam cu mama la masa si taiam de pe lista potentialele facultati la care as fi putut merge, in cazul in care nu prindeam post de titular.
Eu imi doream sa nu fiu un robotel, sa fac lucruri diferite – daca nu in fiecare zi, macar periodic; sa nu ma plictisesc, sa imi provoc mintea si pe mine insami permanent. Meseria aleasa inca de la varsta de 5 ani mi se parea ca se incadreaza in acesti parametri. Dar ma gandeam ca nu imi voi gasi un loc disponibil la catedra si ca trebuie sa am un plan de back-up.
Voiam la teatru. Cumva inclusiv latura mea emotiva mi se parea ca se poate ascunde bine in spatele unui personaj.
In realitate, nu fusesem niciodata la un curs de actorie. Nu stiam cu ce se mananca meseria asta deloc. Nici la nivel de amator.
Singurele mele momente de joaca de-a actorul fusesera in clasa generala – cand jucasem profesorul din “Un pedagog de scoala noua” pus in scena sub coordonarea profei de romana – si in liceu – alaturi de colegele de la o clasa paralela, care mai aveau nevoie de un copil pistruiat, intr-o piesa scrisa de ele, si nici colegele din clasa mea nu m-au recunoscut pe scena. Atat.
Pana in aceasta zi de joi.
Nu, n-am dat la teatru. Dar nici nu pot sa spun ca m-am plictisit in presa sau comunicare si nici acum intr-o oarecare forma de intoarcere la universul muncii cu cei mici.
***
Nu o sa va descriu exercitiile la care am participat la prima mea lectie de actorie – first time in my life. Au facut-o altii inaintea mea (Mamica urbana, Mami de 2, Artistu) cu multe detalii si poate mai multa pricepere decat as fi reusit eu.
O sa fiu ceea ce nu sunt de obicei – un pic egoista – si o sa va povestesc ce am trait si cum am simtit eu aceasta experienta.

Emotii. Si iar emotii.
Un amestec nedefinit intre entuziasmul ocaziei  de a-ti indeplini (chiar si in joaca) un vis de care aproape uitasei si teama de necunoscutul momentului in sine.
La emotiile astea cred ca ma asteptam. Daca n-as avea emotii in situatii de acest gen, n-as mai fi eu.
Si, da, mi-am simtit inima bubuindu-mi in piept. Mai ales la minutul de infruntare a publicului. Si cand am auzit si telefonul (din public) sunand… Am simtit ca o sa-mi sara inima din piept. Mi-am vazut insa de rol (sa-i spunem asa) si am rasuflat usurata cand s-a incheiat.
Dar ceea ce m-a luat prin surprindere a fost rasul. Hohotele de ras aproape pana la lacrimi.
Nici nu banuiam cata nevoie de ras exista in mine, in noi.
Stiu ca toata seara aceasta nu ar fi fost posibila fara initiativa Anei si Laviniei. Dar la fel de bine stiu ca, si daca ne-am fi strans aceiasi oameni in alt context, nu am fi ras cu atata pofta si uitand parca de orice griji, daca n-ar fi fost Ioana Ginghina care sa ne puna la treaba, sa ne scoata (cu forta) din formalismul nostru si sa ne provoace sa ne trezim visele, copilaria si bucuria curata din strafundul inimilor noastre.
Se pare ca noi mai avem de munca pana a ajunge la deschiderea cu care se arunca in joc copiii cu care Ioana lucreaza la cursurile de actorie de la MiniArtShow, dar mie nu-mi pasa.
Am trait ceea ce nu credeam ca se mai poate. Si as incerca din nou experienta oricand. Chiar daca stiu ca as porni la drum cu la fel de mari emotii si mi-as simti iar inima galopand.
Asa mi-as dori ca in programa scolara sa fie introdus un astfel de optional. Ba nu! As vrea sa fie materie. Chiar de la clasele primare. Acel AVAP sa aiba si o componenta de actorie. Macar o data la doua saptamani. Cat de mult ar avea de castigat cei mici pe plan emotional – constientizand emotiile, invatand sa nu se sperie de ele, sa le gestioneze si chiar foloseasca pentru ei. Si mai e si creativitate, si imaginatie, si oratorie, si cate si mai cate.
Pana atunci insa, daca aveti sansa, faceti o proba la un curs pentru copii. Cereti mai multe detalii aici.
Acum nu inseamna ca trebuie toti sa devina actori. Si nici nu cred ca astfel de cursuri trebuie sa fie doar despre jucat pe o scena un anume rol. Ci despre bucuria si curajul de a te exprima real in propria piesa.