Parenting

Nu mai cauta scuze din afara, asuma-ti refuzul in fata copiilor!

By  | 

”Ne cearta doamna” sau ”Nu ne da voie doamna sa punem mana”. Sunt replicile cele mai des intalnite pe care parintii le spun copiilor atunci cand acestia incearca sa isi exprime dorinta de cumparare a unui produs. In realitate, doamna – sa-i spunem vanzatoare – nici nu-i cearta, nici nu le interzice, ba poate chiar ii incurajeaza sa cumpere produsul respectiv, fie el obiect vestimentar, jucarie sau carte.

Variatiuni pe tema sunt nenumarate. De la ”ai destule acasa”, la ”e cam inspaimantatoare”, cu referire la o carte care spune povestea ecranizata intr-un film animat despre familie si prietenie.

Refuzul in fata cererilor interminabile ale copiilor este normal. Fie ca nu ai suficiente resurse financiare, fie ca nu consideri oportuna si utila achizitionarea unui produs, fie ca esti de parere ca cel mic nu trebuie sa primeasca tot ce iti cere, indiferent de motiv, refuzul face parte din cresterea unui copil. Niciun parinte nu trebuie criticat pentru refuz. Motivul pentru care ”ia uite, nu vrea sa ii ia copilului” este strict problema parintelui respectiv. Modul in care pune insa problema este o alta discutie, foarte importanta.

De ce nu ne asumam acest refuz? E o rusine sa nu ai bani? Poate ca nu ii ai in acel moment, dar poate ii vei avea maine sau i-ai avut ieri si i-ai dat pe toti tot pentru copil. De ce ne intereseaza atat de mult ce ar putea crede ceilalti si nu ne gandim ca de fapt ne mintim propriul copil? Sunt sigura ca exista si alte raspunsuri – adevarate – pe care copilul sa le accepte. De fapt, chiar stiu ca sunt.

Copilul meu are, dupa parerea multor cunoscuti, o gramada de jucarii si jocuri. Este drept ca este acel gen de baiat care nu se rezuma la masinute. Are numeroase jucarii de plus, puzzle-uri, jocuri gen ”nu te supara frate” si carti de colorat sau labirinturi (labirinturile sunt preferatele lui), carti si caiete de semne grafice si alte activitati. Si tot mai vrea.

Faptul ca vrea nu mi se pare un lucru rau. Dorinta de a vrea altceva nou este o forma de cunoastere, de descoperire de lucruri noi. La urma urmei, de cate ori poti sa faci acelasi puzzle, de cate ori poti imagina povesti cu aceeasi jucarie, de cate ori poti colora sau completa o carte de activitati? Nu inseamna insa ca primeste tot ce cere, nici macar atunci cand dorinta lui este indreptata spre o carte.

Nu am aruncat insa niciodata pisica in ograda altuia, atunci cand a trebuit sa ii spun nu. Nu m-am gandit sa folosesc aceasta tehnica pentru a scapa basma curata, pentru ca sunt situatii in care nu poate fi aplicata. Ganditi-va la un supermarket. Cu toate produsele pe rafturi, la indemana oricui. Fara nicio doamna pe care sa dai vina ca trebuie sa pui la loc un produs. Ce faci in astfel de situatii? Faci exceptie si atunci iei orice? Si daca nu poti, chiar nu poti? Renunti la mancare pentru ca nu poti refuza copilul?

Refuzul poate fi rostit in multe variante, mai prietenoase. Stiu copii la care functioneaza ”nu poate mami acum, dar promit ca maine (sau peste doua zile sau cum e situatia) vin si iti iau”. Mentionez ca promisiunea trebuie indeplinita. Poate ca pana la o anumita varsta copilul uita si parintele se bazeaza ca cel mic uita si nu mai e nevoit sa cumpere, dar dupa un timp, cand creste, copilul nu mai uita, ba te si taxeaza ca tu ai uitat. Uneori mai prinde si varianta cu ”nu are mami, dar ii cerem lui tati cand mai venim si luam”, cu aceeasi mentine: trebuie sa nu uiti sa ceri lui tati, ca dupa o varsta se duce copilul direct la tati si asteapta ca acesta sa ii si dea suma necesara.

Stiu ca pentru unii copii repetitia lui ”nu avem bani” poate deveni frustranta, pentru ca altii au. Plus ca unii parinti se simt vinovati, copilul simte, frustrarea creste si pune stapanire si pe copil si pe parinti.

Propunerea mea este sa incercati sa nu aruncati problema nici pe vanzator, dar nici sa va faceti mic, impovarat de vinovatie in fata copilului, ca sunteti prea sarac pentru o jucarie (ma doare sa ma gandesc ca a ajuns sa fie considerata o mare rusine sa nu fi bogat).

Propunerea mea este sa orientati atentia copilului strict pe produsul care oricum i-a acaparat toata concentrarea din acel moment si orice argument adus care nu are legatura cu produsul respectiv este foarte greu de acceptat. Ii puteti spune ca produsul nu e potrivit pentru varsta lui sau ca mai are unul identic acasa si mai bine cautati altul diferit. Sau ii puteti indrepta atentia spre raportul calitate – pret si pe cat de mult merita investitia. La prima vedere pare ca un copil nu poate asimila o astfel de informatie. Dar daca ii oferiti si niste termeni de comparatie, aveti mari sanse de reusita.

Sa spunem ca avem o jucarie care costa 99,99 lei. Oricat de frumoasa si mare ar fi, ramane o jucarie de plus, care nu vorbeste, nu face mancare, ocupa doar jumatate de canapea. Poate ca ati lua-o de ziua de nastere a copilului, dar nu e cazul si nici nu aveti banii acestia de dat pe o jucarie. Copilul e foarte incantat – e o jucarie prietenoasa, mai mare decat el. Vi se rupe sufletul ca trebuie sa-i taiati elanul. Sunteti intr-un supermarket, nu e nicio doamna pe care sa o puneti paravan si, in plus, mai sunt si alti copii navala pe aceeasi jucarie sau unii chiar au pus o jucarie similara in cosul de cumparaturi. Ce faceti?

Va spun ce am facut si ce fac eu in general, fara sa pretind insa ca e o reteta universal valabila, dar care merita incercata. Noi n-am avut pana acum nicio criza de plans sau isterie in plin magazin pe motiv ca nu plecam acasa cu Olaf sau alta jucarie.

”Stii cat costa?” Cand era mic si nu cunostea cifrele, ii spuneam eu – intotdeauna spuneam pretul care era scris, nu il umflam. Acum citeste singur. Sa spunem: 99,99 lei. ”Stii ce inseamna asta?”, il intreb. Acum, ca stie sa numere din 10 in 10 si isi mai da seama de cat de mare e un numar, ii spun ”De fapt, 100 de lei, care in bani vechi inseamna un milion”. ”Un milion?”, ma intreaba el, ”atat de mult?”. Cand era mai mic insa si un milion sau un leu era cam tot aia, il intrebam daca stie ce am putea sa facem cu acei bani. Si ii dadeam exemple tot legate de ceea ce isi dorea sau ii placea lui. ”Zece ore la locul de joaca”. ”O suta de covrigi”. ”Douazeci de fructe mango”. ”Cinci puzzle-uri mari”. ”Sapte carti cu labirinturi”. ”Trei sedinte de inot”. Si altele asemenea.

Exista si momente in care ii spun onest ca nu merita. ”E prea mult pentru ce stie sa faca”, ii spun si incerc sa ii explic de ce, oferindu-i exemple din actiuni care stiu ca si lui i-ar placea sa le faca jucaria respectiva – sa vorbeasca (raspunzand la intrebari), sa poata fi usor de curatat, sa si poata sa o ia cu el la plimbare sau sa doarma cu ea, depinde de jucaria propriu-zisa. Si aproape de fiecare data incerc sa ii ofer un contraexemplu din ce exista in acelasi magazin. O alta jucarie, mai atractiva sau care ii pune mintea la treaba si care nu costa atat de mult.

Incerc sa evit ”nu am bani”, iar daca motivul este intr-adevar acela ca nu am bani in momentul respectiv, ii spun ca si mie imi place, ca e foarte frumoasa jucaria, ca merita banii, dar ca nu stiu daca am suficienti bani si ca, daca ne raman bani dupa ce cumparam ce avem pe lista, cumparam si jucaria respectiva, iar daca nu ne raman vin eu in alta zi si iau jucaria. Ceea ce si fac, chiar daca cel mic pare ca a uitat. Stiu ca isi va aduce aminte exact cand ma astept mai putin, asa ca vin in intampinarea momentului respectiv cumparandu-i jucaria respectiva din acelasi loc sau din alta sursa, unde poate gasesc aceeasi jucarie putin mai ieftina in alt loc. Sunt si momente in care ii spun direct ca vreau intai sa verific daca e mai ieftin la alt magazin.

In plus, eu ii cumpar si cand nu cere. Sau zic inaintea lui, cand mergem la cumparaturi, ca, daca gasim ceva interesant care sa si merite pretul, luam ceva si pentru el. Iar aceasta abordare nu lasa loc de cereri repetate atunci cand refuzul meu ia forma lui ”Mami ti-a luat ieri fara sa ceri. Stii ca atunci cand am bani la mine si gasesc ceva frumos si potrivit pentru tine, mami iti ia fara sa ceri”.

Copiii nu cer lucruri pentru ca vor sa va stoarca de bani sau sa va scoata peri albi. Pur si simplu isi doresc altceva, diferit, mai bun, mai frumos. Dorinta lor nu difera mult de cea a adultilor. Si noi ne dorim foarte multe. Poate ca noi intelegem mai bine limitarile, in special cele financiare. Nu subestimati insa puterea de intelegere a copiilor, mai ales daca explicatiile si argumentele fac parte din universul lor.

* Publicat in Smartandhappychild.ro

3 Comments

  1. Pingback: Alintul ca nesiguranta - iulianaroca.ro

  2. Pingback: Copilul meu in fata unei jucarii: Doar atat stie sa faca si costa atat de mult? - iulianaroca.ro

  3. Pingback: Despre bani, cu cei mici. Experienta noastra - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook