Parenting

Nu vrem competitie intre copii, dar nu ratam nicio ocazie de comparatie intre noi

By  | 

E o mega Cutie a Pandorei astazi partea asta cu competitivitatea la copii. Sunt voci care sunt total impotriva, ca dauneaza grav sanatatii (emotionale), si voci care spun ca nu se poate fara competitie, ca n-ar mai fi proges fara. Dincolo de faptul ca ne plac extremele, noi, ca adulti, nu ratam aproape nicio ocazie sa mai aruncam cu o comparatie.

Si nu ma refer la a-i spune copilului “Uite, vezi? Ala de ce poate si tu nu?” Parintii moderni de azi depun eforturi si poate si reusesc sa isi inghita aceste cuvinte, desi involuntar le vin in minte pentru si ei au crescut pe acelasi model.

Ma refer la comparatiile pe care nici nu suntem constienti ca sunt comparatii (din aceeasi familie cu competitivitatea), atat de banale ni se par, fiindu-ne foarte familiare si uzuale in exprimare.

Pornind de la – ca sa ramanem in zona parintilor – “uite, ma, ce slaba e aia; nici nu zici ca a nascut”.

Sau “normal ca e relaxata” sau “are timp sa mearga la coafor/film etc”, dupa caz, “daca are femeie care ii face curat in casa” sau ce alte ajutoare se mai gasesc in discutie.

Sau “ai vazut ca vecinii si-au schimbat oar masina?”

Mai sunt si altele.

“Auzi, cica se duc la concert” – ziceti voi care – “si au dat 5 milioane pe bilete. Atatia bani…”

“X si Y isi faca doua vacante pe an.” Cu urmarea “daca isi permit” sau detalierea “una cu copilul si una fara”. Nici nu trebuie sa urmeze “noi de ce nu?”, ca e de la sine inteles.

Delicioase sunt suetele dintre parintii asa-zisi non-competitie pe seama copiilor.

“Si? La voi la scoala cum e? Doamna noastra e super!”

Sau “al nostru a fost la concurs de societate”. Si eventual cheama si copilul sa-si puna pantofii special comandati sa exemplifice niste pasi.

Sau “nu i-a luat decat doua ore sa invete sa schieze; ati putea incerca si voi”.

N-am uitat de discutiile cu sau despre cei plecati din tara.

“Da, ma, dar la ei e altfel. Se calculeaza altfel cand fac credit pentru casa”.

Sau “La ei se face altfel scoala. Nu au teme. Au invatator si asistent la clasa. Nu au note” sau ce mai au diferit copiii celor din afara tarii, in functie de normele locului.

Observati ca toate aceste “constatari” – asa am auzit pe cineva spunand, ca nu sunt comparatii, ci simple constatari – nici macar nu ne ajuta cu ceva. Avem tendinta (uneori pare chiar placere) sa ne punem mereu intr-o lumina proasta, sa ne victimizam.

Si, de cele mai multe ori, toate aceste exprimari verbale au loc cu copiii in zona. Si cand spun in zona nu ma refer  ca sunt la aceeasi masa. Pot fi si in camera vecina.

Traim cu iluzia ca ei nu aud nimic; dar in timp ce se joaca au antenele cat casa.

Si avem si impresia ca important e ce le spunem copiilor. De tipul “nu conteaza, mami, ce face colegul; important e ca tu sa fii mai bun fata de tine, sa fii fericit, sa iti placa” etc etc. Asta imediat dupa sau inainte de “bai, frate, dar astia in fiecare seara mananca in oras, de parca le-ar fi lene sa gateasca; sau poate nu vrea ea sa-si strice unghiile” (cu sarcasm, bineinteles).

Poate ar trebui sa ne punem afis mare in casa, mesaj de intampinare pe telefon si tableta si biletel in portofel sau motto pe card: copiii nu invata neaparat din ceea ce le spunem, cat mai ales din ce si cum facem noi.

Si ne mai miram ca avem niste copii negativisti care sunt mai mereu cu “niciodata” si “nu” la purtator, iar la finalul unei zile cu prieteni si distractii, daca se intampla un nimic de divergenta sau doar simplul fapt ca ziua se incheie, iti trantesc “e cea mai urata zi”, eventual si cu “din viata mea” la final.

Hai sa recunoastem ca, inainte de a ne lupta cu sistemul – in special, de invatamant -, cu competitia intre copii, cu concursurile incepand din primul an de gradinita, mai avem mult de lucrat la noi, adultii.

Ce sens are sa aratam cu degetul si sa aruncam cu reprosuri spre cadre didactice sau unii parinti, spre exemplu, cand noi venim cu replici de genul “ce elefanta esti azi, doamna”, “ia uite-l, ma, a cazut sifonierul pe el” sau “a fost la shopping; ai dat de bani, ai?”

2 Comments

  1. Tudor

    February 28, 2017 at 2:57 pm

    Mie îmi e greu să înțeleg de ce Dumnezeu îngăduie ca cei lipsiți de orice brumă de educație parenting să aibă casa plină de copii și cei care gândesc pozitiv și își doresc măcar un copil sunt puși la grele încercări.

  2. Pingback: Oana Moraru raspunde: Joaca libera si competitia - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook