Ganduri. Amintiri

O sa imi amintesc pentru amandoi, mama! (Partea a doua)

By  | 

Daca nu ati citit prima parte a povestii, incepeti aici.

 

– Hei, de cand esti acolo?, m-a trezit Vanessa din reverie. Muzica se oprise. La fel si ea. Iar eu eram inca in usa, fara sa clipesc.

– N-am stiut…, am baiguit fara sa continui, pentru ca nu stiam de fapt nimic.

– Hai, intra! Simteam nevoia de o pauza. Muzica ma ajuta de fiecare data! E cel mai bun medicament, mi-a explicat, desi stiam deja ce efecte magice putea avea muzica in cele mai grele momente.

Din clipa aceea am privit-o cu alti ochi. Si mai mult cu inima.

Dar abia in ultimul an de facultate, dupa alte nenumarate referate si proiecte realizate impreuna – de aceasta data din proprie vointa, nu in urma unor biletele extrase dintr-un bol –, am indraznit sa o invit la o intalnire adevarata, de indragostiti.

Totul a decurs apoi atat de naturat, incat mi-am spus ca probabil si ea isi ascunsese sentimentele la fel ca mine. Si probabil ca eu as mai fi facut-o mult timp daca n-ar fi fost teama ca dupa terminarea facultatii drumurile noastre ar fi luat-o in directii diferite, dar mai ales ca mama n-ar fi apucat sa o cunoasca pe cea care imi va fi alaturi toata viata.

***

Primele semne au aparut la scurt timp dupa aniversarea a 50 de ani. Eram in anul doi de facultate si intr-o zi m-am trezit ca ma suna mama sa ma roage sa o ajut sa ajunga acasa. Se ratacise.

Intr-o seara m-a intrebat cum pune ata la masina de cusut. Initial am crezut ca ma roaga sa bag ata in ac, pentru ca nu mai vede la fel de bine. Dar ea uitase de existenta mosorelului pentru al doilea fir de ata.

– A-mbatranit!, spunea tata fara sa dea importanta la grijile mele.

***

Asta nu ma surprindea. Tata nu daduse niciodata importanta la nimic, in afara de propria-i persoana.

Desi un om cu carte, cu facultate de economie chiar, cu pozitie de conducere, tata era un om salbatic. Cand eram copil, aveam impresia fie ca e musafir la noi acasa, fie ca pur si simplu existenta noastra – mai ales a mea – il deranjeaza. Imi parea ca mereu ii stau in cale si il incurc.

Tata era un om rece si dur. Nu m-a batut niciodata, nici macar cu o palma usoara nu m-a atins. Dar modul in care imi arunca orice raspuns – desi aparent pe un ton calm – ma facea sa simt de parca cuvintele lui imi cadeau ca niste bolovani in cap. Parea ca eu sunt vinovat pentru tot si nimic. Si de cele mai multe ori nici nu auzea ce ii spuneam, nu baga in seama nicio parere de-a mea, ma ignora cu totul.

Nu o singura data am intrebat-o pe mama de ce l-a ales pe el. Sau de ce nu il putem schimba. Mama isi forta un zambet de fiecare data, dar nu imi oferea niciodata un raspuns.

Cand eram mai mic imi doream sa dispar cu totul, sa mor – ca atunci, la cinci ani. Cand tata imi spusese scurt: “Taci! Imi faci numai draci!”. Nu-mi amintesc ce facusem sau spusesem, dar si acum imi rasuna in cap vibratia cuvintelor lui.

Mai tarziu, am vrut sa plec de-acasa. Inscrierea la facultate mi se parea cea mai buna ocazie sa ma mut definitiv. Dar ceva imi spunea ca nu o sa pot face asta niciodata, atata timp cat mama e inca acolo cu el. Nici ea nu se bucura de un tratament mai bland.

***

– Ceva nu e in regula, mi-a spus, ceva nu e in regula deloc! Cum sa uit eu ziua ta? O mama nu uita niciodata ziua in care si-a primit minunea in viata!

Nu era in regula intr-adevar. Era ceea ce deja banuiam, dar refuzam sa cred ca e posibil vreodata. Mama avea sa uite intr-o zi tot. Nu doar ziua mea, ci si pe mine, cu totul.

Iar viata mea fara ea… ce viata?

***

– Mai bine mor!

Am privit-o lung. Era lucida. Inca mai avea momente de luciditate, cand stia foarte bine cine este, cine sunt eu, cine e Vanessa, zilele noastre de nastere, ziua nuntii noastre, tot.

– Ce rost mai are? Cum sa traiesc cand sunt ca si inexistenta?, m-a intrebat – mai mult retoric – cu lacrimi in ochi.

Era ziua in care hotarasem ca singura solutie era un azil specializat. Mama refuza sa fie povara pentru mine si Vanessa, iar tata plecase deja.

***

Cand tata a aflat diagnosticul incurabil n-a spus nimic. Nici in fata medicului, nici acasa. N-a scos un cuvant toata ziua.

Eu am stat cu mama si am intors problema pe toate fetele. Ce era de facut. Cum am fi putut sa mai amanam putin inevitabilul. Ce program sa facem ca sa fie mereu in siguranta. Sau ce metode de “salvare” sa-i gasim pentru momentele in care se va trezi in necunoscut. Tata insa n-a participat deloc la discutii. Iar seara s-a dus la culcare tot pe muteste.

A doua zi si-a facut bagajele inainte sa ne trezim noi.

Am gasit doar un bilet pe masa:

“Eu nu pot asa. Va las voua tot. Vorbesc cu un avocat”.

N-am simtit niciodata mai multa furie. Daca ar fi fost in clipa aceea aproape, l-as fi batut rau.

“Ce nenorocit!”, mi-am spus. “Femeia asta i-a inghitit toate figurile de stapan in toti anii astia. Eu m-am simtit tot timpul un sclav nesemnificativ, iar el acum da bir cu fugitii…”.

Cand a vazut biletul, mama a spus doar atat:

– Mai bine mai tarziu decat niciodata, nu?

Am inteles ca ea n-ar fi avut niciodata puterea sa plece, nici sa isi permita sa se gandeasca la o astfel de varianta. El era slabiciunea ei. Si invatase sa traiasca cu ea. Si sa-l lase in ale lui, ea vazandu-si de jobul “amarat” – cum ii spunea el, de casa si mai ales de mine. Si pe mine ma invatase, indirect, la fel – sa nu bag in seama replicile lui, sa nu mai pun la suflet (ceea ce nu era tocmai simplu), sa imi vad de scoala, prieteni, de viata mea. Iubirea ei neconditionata m-a ajutat sa nu ma incarc cu ura pentru tata. Dar iubire cu adevarat pentru el nu cred ca am simtit vreodata. Nici atunci cand aparent ne intelegeam sau cand, probabil, gandea el ca suntem o familie perfecta.

N-am fost niciodata o familie. Sau poate ca abia atunci cand a plecat, pe furis, am simtit ca am o familie adevarata: eu – mama, eu – Vanessa.

***

“Mai bine mor” ma lovise adanc in inima.

– Sa nu mai spui asta niciodata, ai auzit? Niciodata! Nimeni si nimic pe lumea asta nu merita sa iti doresti sa mori!, i-am repetat exact cuvintele pe care mi le spusese ea cu atat de multi ani in urma, cuvinte care n-as fi putut sa le uit vreodata.

– Dar o sa uit de tine, mi-a spus cu glas stins, plangand, si mangaindu-ma pe obraz.

– Eu nu!, i-am replicat. Eu nu o sa uit nimic si o sa fiu mereu aici sa imi amintesc pentru amandoi. O sa fiu mereu langa tine.

***

Acum mama e la azil. Foarte rar are momente de luciditate. Si acelea sunt atat de scurte, ca uneori nici nu iti dai seama ca in timp ce te-a imbratisat chiar te-a imbratisat pe tine, nu un prieten de la azil, cum crede de cele mai multe ori ca suntem.

E drept ca Vanessa s-a si angajat part-time acolo, sa ii fie aproape.

Uneori cred ca doar pentru ca mama a fost capabila de atata iubire si iertare in viata, Universul mi-a daruit-o pe Vanessa – sau i-a daruit-o indirect mamei.

***

Ma sunase sa-i mai aduc niste carti. Nu ma sunase pe mine, fiul ei, ci pe tanarul infirmier fermecator – cum imi spunea ea – care ii povestea despre locuri minunate din lume, care ii aducea mereu carti si care avea rabdare sa stea cu ea la povesti.

– Mama ta trebuie sa fie foarte mandra cu tine, imi spusese in timpul uneia dintre vizite.

– Este! Si eu o iubesc enorm!, i-am raspuns stapanindu-ma cu greu sa nu plang.

Altadata imi spusese ca i-ar fi placut sa aiba un fiu ca mine. Am simtit ca mi se strange stomacul si inima imi pocneste. Dar n-am putut sa-i strig: eu sunt fiul tau. Stiam ca n-ar fi putut crede si n-as fi vrut sa o dau peste cap mai mult decat era cazul.

– Ar fi fost norocos cu o mama ca dvs!, m-am limitat sa ii raspund.

Intr-o zi m-a intrebat de ce vin mereu si stau atat de mult la ea, ca mai sunt si alti oameni in azil care s-ar bucura sa beneficieze de aceeasi atentie.

Initial i-am spus ca acesta era jobul meu, sa am grija sa ii fie ei bine.

– Si eu parinti nu mai am. Tata n-am avut niciodata. Si mama s-a dus acum cativa ani. Iar dvs imi amintiti mult de mama mea, am adaugat.

Iar ea m-a privit lung. M-am temut ca am spus o prostie. Si poate ca nu va mai vrea sa ma vada.

Dar ea s-a apropiat incet si m-a luat in brate:

– Dragul mamei!, a soptit. Si-atunci am dat frau liber lacrimilor pe care mi le retinusem atata timp.

1 Comment

  1. Pingback: O sa imi amintesc pentru amandoi, mama! (Prima parte) - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook