Ganduri. Amintiri

O sa imi amintesc pentru amandoi, mama! (Prima parte)

By  | 

– Mai bine mor!

– Sa nu mai spui asta niciodata, ai auzit? Niciodata!

Cand m-a prins de umeri m-am speriat. Apoi i-am vazut privirea. Ochii ei ma priveau fix in ochi si aveam impresia ca vede pana in inima mea. Vorbea serios. Dar mai ales vedeam clar in ochii ei teama.

Aveam vreo cinci ani atunci. Si m-am gandit ca mama trebuie sa stie ceva ce eu nu stiu despre moarte, ceva ingrozitor.

Acum stiu ca frica ei nu era ca mi-ar fi trecut mie prin cap vreo traznaie sa imi pun in aplicare gandul si nici nu ii era teama de moartea in sine. Ci de ceea ce ar fi fost dupa.

Acum, cand revad scena aceea, de parca a fost ieri, citesc altceva in ochii mamei. Privirea ei imi spune clar: “Sa nu mai spui asta niciodata! Ce fac eu fara tine? Ce sens mai are viata mea?”.

Atunci ea a mai spus doar atat:

– Nimeni si nimic pe lumea asta nu merita sa iti doresti sa mori! Niciodata!

***

Mama a fost totdeauna un om foarte hotarat. Cand isi propunea sa faca ceva, nu exista sa nu reuseasca. Nu promitea niciodata nimic, daca nu avea siguranta ca se poate tine de promisiune. Nici lacrimile mele nu o convingeau sa promita ca imi va cumpara ceva sau ca va merge cu mine undeva, daca nu stia ca promisiunea poate deveni realitate.

– Nu pot sa iti promit asa ceva! Chiar daca si eu imi doresc, nu pot sa iti promit ceva ce nu stiu ca asa va fi. Daca nu reusesc? Nu crezi ca vei suferi mai mult daca nu imi tin o promisiune decat daca nu iti promit eu acum?

Asta era replica ei la orice rugaminte a mea de a-mi face o “promisiune imposibila”, cum ii spunea ea.

Mama muncea mult. Era o simpla croitoreasa – cum spunea tata –, dar isi lua munca in serios si ii placea sa faca lucrurile cat mai aproape de perfectiune, si la fabrica, si acasa.

Stiu ca erau nopti in care nu dormea si cosea in camera alaturata, la lumina unei veioze, sa stranga bani sa ma trimita in tabara. Intr-un singur an nu a reusit sa stranga banii la timp si a suferit enorm. Pana la urma, tot am plecat in tabara – invatatoarea a fost de acord sa dea o parte din bani pentru mine si mama sa-i inapoieze dupa ce ne intorceam.

Stiu ca pe mama a durut-o mult sa se stie in situatia de a-i dezvalui invatatoarei problemele noastre si de a-i fi datoare.

Nu era neaparat o femeie mandra, orgolioasa. Doar ca nu voia ca problemele de acasa sa-mi afecteze mie imaginea de elev silitor. Sau – Doamne, fereste! – vreunul dintre colegi sa aiba un comportament diferit din cauza slabiciunilor ei. Eu nu eram vinovat de greselile ei si cu atat mai putin nu trebuia sa platesc in niciun fel pentru ele.

Slabiciunea – si greseala – mamei era tata.

***

– O sa fie bine!, imi spune Vanessa, strangandu-ma in brate, imediat ce am inchis telefonul. Mergem maine impreuna la ea!

Vanessa incerca de fiecare data sa imi ridice moralul. Stiam amandoi ca acest bine e undeva departe si ca nu se va mai intoarce niciodata. Dar ea ramanea optimista. Odata mi-a spus chiar: “E in viata! E aici! O poti vedea, o poti strange in brate! E inca mama ta!”. Dar stiam ca mama nu mai e mama. Pentru mine era, dar pentru ea…

***

Pe Vanessa am cunoscut-o in primul an de facultate. Prin tragere la sorti, la un seminar, am fost obligati sa facem echipa pentru proiectul de final de semestru. Vanessa era mereu vesela, exuberanta, in centrul atentiei. Mie imi placea coltul din fundul clasei, in care treceam mereu neobservat. Cred ca abia cu ocazia acelei “loterii” a descoperit si existenta mea.

Cumva, lucrul impreuna ne-a apropiat. Ne vedeam aproape zilnic in afara orelor si descopeream ca nu suntem atat de diferiti pe cat as fi zis la inceput. Ne placeau aceleasi carti, aceleasi genuri muzicale si vazusera aceleasi piese de teatru, unele chiar in aceeasi zi, fara sa stim ca impartim aceeasi sala.

Momentul in care am simtit ca inima-mi o ia la galop a fost insa intr-o seara de vineri, dupa Anul Nou. Trebuia sa ne intalnim la ea, sa finalizam lucrarea, sa o incarcam pe aplicatia cursului. Fiind vineri, fara ore a doua zi, puteam sta pana mai tarziu, sa ne asiguram ca totul este fara greseala si gata de analiza profesorului.

Am ajuns la ea la usa si am sunat. Nu mi-a raspuns. De dincolo de usa se auzea muzica, la volum ridicat. Am mai sunat o data; nimic. Am batut; la fel, niciun raspuns. Habar n-am de ce, dar am apasat pe clanta si usa s-a deschis.

Vanessa dansa si canta in trening, de parca ar fi fost pe scena unui mare spectacol si ea era solistul principal.

Am privit-o cateva clipe bune. Si o alta imagine mi s-a suprapus peste imaginea din fata ochilor din acel moment.

***

Era o zi de iarna, inainte de Craciun. Eram in scoala generala si eram doar eu si mama acasa; tata avea o zi lunga la birou, inainte de vacanta de sarbatori. Mama isi facea inventarul celor necesare pentru masa de Craciun. Eu eram in dormitor, citeam.

Deodata am auzit muzica tare – era ceva latino. Muzica nu era tocmai ceva obisnuit la noi in casa, mai ales daca nu venea dinspre camera mea. Acum se auzea din bucatarie.

Am strigat-o pe mama, dar nu m-a auzit. Cand am impins usor usa bucatariei intredeschisa, am vazut-o asa cum nu o mai vazusem vreodata. Dansand, cantand, dar mai ales fericita. Chipul ei era luminos de parca un reflector puternic batea direct spre ea.

M-a simtit abia dupa cateva minute, cand s-a terminat melodia, si s-a oprit brusc de parca vazuse o stafie sau o stafie o vazuse pe ea.

Ma asteptam sa devina brusc serioasa, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Dar a pasit gratios spre mine si, fara sa spuna un cuvant, m-a invitat la dans.

Am dansat naucit, privind-o si parca nerecunoscand-o, dar cunoscand-o pe ea cu adevarat abia atunci.

Am aflat atunci ca muzica si dansul erau oaza ei de energie. Ulterior, cand ne regaseam doar noi acasa si aveam cateva clipe libere, dansam si cantam. Ma simteam liber si fericit, iar viata nu mai parea la fel de neagra in acele momente.

Mult timp, muzica si dansul au ramas secretul nostru pentru fericire.

Pana cand mama a uitat si muzica, si dansul, si pe mine.

 

Citeste mai departe continuarea povestii, aici.

1 Comment

  1. Pingback: O sa imi amintesc pentru amandoi, mama! (Partea a doua) - iulianaroca.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook