Parenting

“Pa, mami!”. Scurt. Din mers. Fara privire inapoi

By  | 

Cand am aflat ca voi avea baiat, anuntand cateva dintre prietenele apropiate, una dintre ele mi-a spus: “Vezi sa nu devii una dintre mamele alea de baieti care si-ar tine copilul legate de ele si dupa insuratoare”. Si imi povesteste de o cunostinta de-a ei, mama de baiat. Mamica respectiva era tare suparata ca baiatul ei de gradinita nu mai accepta sa fie dus de manuta, luat in brate si pupacit in zona gradinitei, sa nu il vada colegele de grupa, in special una pe care o placea.

“Tu sa nu faci asa! Sa lasi copilul in pace!”, m-a avertizat prietena mea inca de cand eram cam pe la jumatatea sarcinii.

Si, cum tonul prietenei mele suna a amenintare cu urmari fatidice daca incalc juramantul (nu ca as fi facut vreunul), mi-a ramas bine infipt in minte sfatul.

Cam de pe la grupa mijlocie am pandit momentul in care imi va spune: “Stop! Pana aici, mami! Si fara imbratisari si pupici!”

M-am pregatit bine, sa nu ma ia cu jelanii sau cine stie ce scena sa fac. Dar, m-a iertat. Am terminat gradinita fara vreo limitare de acest gen.

La revedere, in trepte

A venit scoala, insa. In mintea mea era asa un joc intre amenintarile prietenei mele si propriile amintiri care nu aratau pe nici unul dintre parinti conducandu-ma la scoala. Exceptand prima zi, cred.

Eram pregatita deci sa il las sa-si ia zborul. In trepte, normal! Doar nu va gandeati ca posed atat de mult curaj :)

Imi si facusem un plan. Stiam ca in primele doua saptamani avem voie sa insotim copiii pana la usa clasei. Apoi nu-mi era foarte clar cum sta treaba. Eu banuiam ca vor mai fi vreo doua saptamani cand ii lasam la usa scolii si apoi la poarta scolii. Vazusem eu niste parinti asteptandu-si copiii dupa ore la poarta si de-aici mi se tragea tot scenariul.

Scenariu pe care, de altfel, i-l prezentasem si copilului. Sa ne fie treaba treaba.

Buuun. Au trecut primele doua saptamani cu acces pana la clasa. Urma perioada de tranzitie – lasat copil la usa scolii. Cum insa mai erau parinti care inca mai intrau in scoala, il intreb pe-al meu: Vrei sa vin si eu cu tine pana la clasa? Nu, imi raspunde sec. E mai bine asa, altfel ma apuca emotiile.

Avem ritualul nostru de despartire de la gradinita – intai el pupici si imbratisare, apoi eu pupici si imbratisare – asa ca mergea totul pe roate.

Eu cand plec singur la scoala?

Pana cand a inceput sa intrebe pe el cand il las sa plece singur de acasa.

Hopaaa! Stai asa ca sarim niste trepte din scenariul meu! Nu e bine!

Si reiau instructajul: a fost intai pana la clasa; acum pana la usa scolii; urmeaza pana la poarta scolii.

Ok, dar cand ma lasi sa plec singur de-acasa?, insista el.

Si am trecut la impartirea drumului pana la scoala in segmente: de la poarta, trecem la coltul cel mai apropiat de scoala, apoi jumatatea traseului dintre coltul respectiv si coltul apropiat de casa, apoi coltul apropiat de casa si tot asa.

Va dati seama ca in primele zile, mergeam cu trei pasi in urma lui sau cam in acelasi ritm cu el, dar de partea cealalta a strazii, nu?

Din fericire, un singur hop era mai problematic in aventura lui – traversarea unei stradute cu vizibilitate dinspre soferi cam redusa.

Mi-am zis ca trebuie sa o faca si p-asta. Si noi, pe vremea noastra, mergeam singuri la scoala. Plus ca inca imi rasunau in minte cuvintele prietenei mele :)

“Pa, mami!”

Dupa un timp, copilul meu s-a razgandit. A vazut probabil ca nu e mare smecherie si nici eu nu fac mare caz, asa ca a revenit la “ma duci pana la poarta?” sau chiar pana la usa. Era cand asa, cand asa, in functie de cum avea chef in dimineata respectiva.

Astazi, cam pe acelasi principiu. Pe drum ne intersectam cu o colega de clasa. “Buna!” – “Buna!”, nimic deosebit.

Ajungem insa in dreptul portii. Al meu face repede doi pasi in fata si imi spune “Pa, mami!”. Asa, scurt, din mers, fara sa isi intoarca privirea dupa mine.

“Okeeei”, imi spun. “Deci a venit si momentul ala. Momentul in care, in preajma unei fete, ma lasa trei pasi in urma si ma saluta din mers”. Si iar imi aduc aminte de vorbele prietenei mele. “Asta e. Mergem inainte”.

Fac stanga-mprejur resemnata si dau sa iau drumul spre metrou. Cand aud din spate: “Mami, mami!”. Ma intorc, al meu alerga spre mine. “Pupicii si imbratisarea!”

Parca mi-a revenit inima la loc. Hai, ma, ca ma mai iarta putin. Macar o zi :)

Si ii dau pupicii, imbratisarea, ii spun ca-l iubesc si ii urez o zi frumoasa.

Acum stau si ma gandesc, oare o fi fost un fel de “last supper”? Sau mai am timp sa ma bucur de pupici si imbratisari in fiecare dimineata?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook