De parenting (sau nu), din alta perspectiva

Are putin peste un an. E bucalata, carliontata, iti vine s-o mananci cu totul.

Intorc privirea pentru o secunda. In spatele meu, un urlet. Ma intorc, acelasi carliont bate din picior si urla, fara sa planga. Aproape instantaneu ma intreb ce s-o fi intamplat.

Nu am timp sa imi fac propriile presupuneri in cap. In secunda doi, bucalata se pune in genunchi si incepe sa se dea cu capul de pardoseala.

Incremenesc. Pe jos e gresie. Uit si sa respir. Nu stiu daca sa fac ceva sau sa stau in banca mea.

Pe fata probabil ca mi se citesc cumva gandurile amestecate. Ca mama (bucalatei) spune: „Se linisteste ea singura”.

***

Are ceva peste trei ani. E fasnet, n-are stare, argint viu. Imi aminteste putin de al meu. Nici acum nu pare sa oboseasca vreodata. Cu exceptia diminetilor de scoala. Dar si-atunci, dupa cele 10 minute de dezmeticeala, nu-i mai tace gurita.

Amintirile mele sunt imprastiate rapid. Pustiul din fata mea se joaca la un butoi de apa, gen dozator, pentru clientii de la coada. Isi toarna singur in pahar si apoi imprastia apa in jur. Si inca un pahar. Si inca un pahar.

In sala de asteptare sunt si alti copii. Unul patineaza pe podeaua uda. Este prins din zbor. Nimeni nu spune nimic. Doar priviri.

Mie-mi stau in gat niste cuvinte. Cu efort, ma abtin.

Mama copilului cu apa spune: „Se joaca si el”.

***

„Eu o las sa faca ce vrea si ii dau tot ce-si doreste”. Eu, nu; imi vine replica, pe care nu o verbalizez inca.

„Cand o sa fie mare vreau sa fie la fel. Sa faca ce vrea si sa obtina ce-si doreste. Sa nu se multumeasca cu cineva care nu ii ofera totul”.

Are logica.

Ma gandesc insa ca, dincolo de vreau sau nu vreau, sunt sau nu sunt de acord cu aceasta perspectiva, eu nu pot sa ii dau totul. E imposibil. Si nici nu garantez ca va primi totul, ca va fi mereu cum vrea el.

Ramanem la gestionarea formelor de „nu”.

***

A implinit de curand patru ani. E un soi de iesire cu prieteni. In familie. Cu copii. Asta mic, vede o fetita si mai mica decat el, la vreo 2 ani. Se duce tinta la ea.

Ce draguti sunt, imi spun in gand. Doi copilasi jucandu-se, tinandu-se de mana, si parca el da sa o pupe pe obraz. Sunt topita toata.

Cand el isi infige coltii in obrazul fetei. La propriu.

Sunt stana de piatra.

Aia mica urla din toti rarunchii. Pe obraji ii curg lacrimi siroaie. Pe obraz i se vede perfect amprenta danturii baietelului. Obrajul e mai rosu decat un trandafir rosu. Parca se vad si niste vinisoare. Probabil niste capilare au cedat.

Parintii „iubaretului” spun aproape in cor: „Asa mai face el cateodata”.

***

Copiii nostri nu sunt ca noi. Noi nu suntem ca parintii nostri. Vedem lumea altfel, inclusiv ce inseamna cresterea unui copil.

Avem carti si cursuri de parenting, evenimente si workshopuri pe diferite teme punctuale. Am citit, am fost la evenimente si voi mai merge. Dar cu anumite abordari tot nu pot sa ma aliniez. Cu alea de mai sus spre exemplu.

Inteleg exprimarea sentimentelor, inclusiv furia, frustrarea, cu urlet, plans si ce mai vreti voi. Inteleg dorinta de explorare, curiozitatea, neingradirea. Dar cata vreme nu esti in jungla, in poienita ta, unde nici animalele nu patrund (ca si ele au regulile si drepturile lor), atata timp cat e si vorba de siguranta, a ta si a celor din jur, eu las cartile deoparte.

***

Copiii sunt fiinte umane, nu animalute care executa si se supun regulilor adultilor. De acord. Pana la un punct.

Daca exploreaza un pervaz de fereastra deschisa? Sau o caramida zburand spre capul unui alt copil?

Da, stiu exagerez. Poate, dar le-am vazut. Iar faza cu caramida, am trait-o chiar.

Si daca un adolescent sau chiar un adult isi exprima furia, frustrarea la fel? Nu e ok, nu? De ce? Nu e tot fiinta umana? Nu are dreptul la libera exprimare a sentimentelor?

Adevarul ca adultii sunt deja roboti. Ce atatea sentimente?

***

Nu avea doi ani jumate. Acum, da, e vorba de al meu.

Eram la mare. La hotel. La piscina. Se smuceste brusc si cade cu capul de marginea piscinei.

In prima faza nu ma panichez. Copiii cad si se lovesc tot timpul.

Apoi vad sangele suvoi.

Vorbeste. E constient. Spune ca-l doare.

Gasim salvare la doi pasi de spital. Trebuie totusi sa sunam la dispecerat ca sa ne poata duce la spital.

Doua copci la cap si jumatate de concediu fara apa, cu bentita de pansament pe cap.

Nu, nu-si aminteste. Dar eu spun „ai grija” de multe ori, acum. (Nu e ca la carte, stiu. Dar nu-mi pasa. N-au mers cartile cu mine la spital.)