Parenting

Poate ca avem dureri din copilarie, dar nu e vina parintilor ca inca le purtam cu noi

By  | 

Exista acum, in parenting si nu numai, acest curent al durerilor pe care le purtam din noi din copilarie. Eu le spuneam candva frustrari, dar – asa e – suna mai bine dureri. Dureri care pot explica anumite comportamente. Ceea ce nu-mi place insa din acest curent este tendinta de a arunca totul in ograda copilariei, mai exact a parintilor. Ca si cum ar fi vina lor. Nu, nu e vina lor! Indiferent care si cat de mari ne sunt durerile. E vina noastra ca le purtam cu noi! Ca ne ascundem in spatele lor! Ca le folosim drept scuza!

Eu am facut o scoala unde inveti despre educatie. Dar tot acolo am invatat si despre autoeducatie, despre educatia continua. Mie asta mi-a ramas adanc infipt in cap. Noi suntem ceea ce suntem nu doar pentru ca am fost invatati ceva si pentru ca noi ne invatam pe noi insine ceva, si pentru ca nu ne oprim din invatat.

Exista o vorba: “daca asa a vazut acasa”, o vorba ce explica (chiar inainte de acest curent cu durerile din copilarie) anumite comportamente ale unor adulti. Ceva de genul ca faci ceea ce ti-ai vazut parintii ca faceau in situatii similare.

Dar mama mea a avut intotdeauna o replica la aceasta vorba: “Bine, bine, asa a vazut acasa, dar dupa aceea nu s-a mai uitat si la altii, cum era sau cum e la ei?”.

Si ii dau dreptate mamei.

Cunosc importanta celor 7 ani de-acasa. Stiu care este impactul lor asupra dezvoltarii umane. Sunt constienta ca de anumite “sechele” nu putem scapa. Si vad in jurul meu oameni care sunt clar din familia lor J Dar nu pot sa accept ca ramanem acolo, ca nu facem niste pasi inainte, ca nu depasim limitele, ca ramanem “incremeniti in proiect” (cum suna expresia mea favorita din liceu).

Probabil ca cei mai multi dintre noi devenim constienti de anumite “dureri” abia cand devenim la randul nostru parinti. Ne intrebam de ce reactionam intr-un anume fel in anumite contexte, mai ales ca (sunt sigura) aveam alta imagine despre noi ca parinti inainte de a fi cu adevarat. Si, in varianta optimista, gasim raspunsurile in trecut si incercam sa ne corectam, sa fim mai buni. In varianta realista, pe care am vazut-o in jurul meu, exista doua tendinte: nu ma intreb nimic, ma iau asa cum sunt sau ma intreb si arunc pisica in ograda parintilor, ca si cum mi-am gasit scuza perfecta.

Ei, uite, variantele astea realiste nu-mi plac mie. Nu stiu cum poti sa nu iti pui intrebari despre tine. Imi imaginez ca nu te crezi superlativul absolut, ca te mai uiti si la cei din jur, ca incerci sa mai prinzi / inveti ceva si de la ceilalti. Oricat de matur ai fi, zic ca nu vrei sa ramai la acelasi nivel, ca vrei sa te adaptezi la lumea mereu in schimbare, ca vrei sa fii mai bun, sa te autodepasesti, nu cred (sper) ca suferi de autosuficienta.

Iar varianta cu “daca asa am invatat eu” mi se pare si mai dureroasa. Daca in prima varianta exista posibilitatea chiar sa nu iti dai seama ca pe ici pe colo nu esti chiar perfect, in aceasta varianta sa te multumesti cu scuza asta mi se pare grav. Poate ca nu ai avut o copilarie minunata si poate ca parintii tai nu te-au format pentru lumea de astazi, pentru principiile de astazi, dar nu e vina lor. Societatea era asa cum era atunci, sursele de informare asemenea, deschiderea spre cunoasterea de sine si dezvoltarea emotionala era mai mult spre zero, ei practic n-au nicio vina. Vina e doar a ta ca te complaci in aceleasi tipare cu acest “asta e” si continuarea “nu ma mai schimb eu acum, la anii astia”.

Eu imi admir mult parintii pentru ca, undeva prin anii de liceu, au percutat la strigatul meu si atitudinea lor s-a schimbat si, mai ales, relatia noastra s-a imbunatatit extraordinar. Si mi-ar dori foarte mult sa le urmez exemplul, sa imi ascult copilul, sa nu dau deoparte instinctul sau vocea interioara care imi spun “vezi ca aici ceva nu e tocmai ok”.

Si am un respect foarte mare pentru o buna si draga prietena care, in ciuda ranilor foarte mari capatate in copilarie, nu si le pune drept scut si scuza pentru ceea ce este si ce face, inclusiv cu copilul sau, total diferit de ce a trait ea ca si copil.

Se poate, deci! Probabil ca depinde de ce iti doresti, probabil ca e mai mult de munca si schimbarea oricum nu vine peste noapte, dar astazi cred ca stim mai multe despre cum functionam emotional si exista specialisti care pot veni in ajutorul nostru. Sau macar putem gasi niste prieteni de incredere care sa ne sustina demersul. Trebuie mai intai sa si vrem. :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook