Ganduri. Amintiri

Poveste fara nume

By  | 

De fiecare data era la fel. Cand o vedea, tresarea.

Nu mai stia exact de cati ani nu mai mancasera la aceeasi dimineata si nu se mai trezisera pe aceeasi perna. Uneori se trezea asteptand sa il strige din bucatarie. Dar glasul ei intarzia sa se auda si linistea aceea il trezea la realitate. Nu mai era. Cel putin, nu in aceeasi casa.

Rar, drumurile lor se intersectau. O vedea coborand de la metrou sau traversand strada spre piata. In prima fractiune de secunda, acelasi gand il strafulgera. Sa o strige. Niciodata nu o facea insa.

Ar fi strigat-o, ar fi salutat-o, ar fi intrebat-o ce mai face si apoi ce? Ce i-ar mai fi putut spune? Si oare ce i-ar putea raspunde ea?

Ramasesera multe lucruri nespuse intre ei. Ca prin vis isi amintea ultima lor discutie. „Zici ca ar fi mai bine sa ne despartim, nu?” – „Poate ca da”. Asta fusese tot. Fara intrebari, fara motivatii.

Isi facuse bagajele cand ea era la munca. Fara bilet de adio, fara un telefon sau sms. Nu se gandise nicio clipa la sentimentele ei cand va intra pe usa si nu ii va ma gasi hainele la cuier sau cand va vedea sertarele goale. Erau tineri, aveau toata viata inainte. Lumea nu se terminase acolo. Abia incepea.

„Ce minte de copil”, isi spunea cand dadea de hanoracul ei pe care il luase din greseala, in graba cu care-si stransese toate lucrurile. Inca il mai avea pe un umeras, printre camasile lui. Nici nu stia de ce il mai pastreaza. In primele saptamani, il vedea ca pe un pretext, o ata care inca ii mai leaga, o ancora spre tarmul linistit dupa furtuna, cand isi va da seama ca vorbele acelea nu aveau valoare.

Trecusera ani si pretextul acela ar fi sunat stupid acum. „Ti-am luat hanoracul din greseala”. Cum ar fi sunat, dupa mai bine de-un deceniu?

De multe ori nici nu-l vedea. Era bucatica din dulapul lui; din el.

Asa cum se obisnuise sa incerce cheile la usa. De fiecare data le scotea din buzunar pe cele vechi. Normal ca nu se potriveau la usa lui, dar nu se gandea ca poate a venit vremea sa renunte sa le mai poarte mereu dupa el. Nu-i mai foloseau la nimic. Si totusi, le lua cu el in fiecare dimineata.

In dimineata aceea, le uitase in cui. Si se intorsese dupa ele. De parca daca le-ar fi lasat acasa, s-ar fi intamplat ceva rau. Raul se intamplase deja. Cu mult timp in urma.

Intorcandu-se din drum, sa ia cheile de la casa din care plecase cand inca era tanar si visa nici el nu mai stia la ce visa atunci, ii incoltise in minte un gand. „O fi vreun semn?” Aiurea, nu credea in prostii d-astea! Astea erau pentru colegele lui de birou, conversatie la cafeaua de dimineata.

Ajuns la metrou, s-a trezit cautand-o cu privirea. Se vedea urcand, ca din intamplare, in acelasi tren, acelasi vagon, poate pe aceeasi usa. I-ar fi zambit si ar fi spus un simplu „buna”. Si poate ea i-ar fi zambit inapoi. Si poate ar fi vorbit.

Ce-ar fi vorbit? Despre vreme? Despre ei? Care ei?

Gandul ca i-ar fi povestit despre viata ei de acum, despre job, familie – chiar, ar fi putut avea o familie! – l-a facut sa fuga pe scari, la suprafata. Nu, n-ar fi putut-o vedea la metrou.

A facut cu mana unui taxi. Azi nu parea o zi buna pentru aglomeratia de la metrou.

Si dupa ce a inchis portiera si i-a spus soferului adresa de la birou, a vazut-o. Pe tocuri cui, cu rochie inflorata, parca plutea spre metrou.

In timp ce masina pornea incet, s-a simtit in siguranta. Stia ca mergeau in aceeasi directie. Si totusi nu. Ea urma sa ia metroul, el era in taxi. Cam cum fusesera si inainte de a-si goli dulapul. Ea cautand multimea, galagia, el preferand singuratatea, in doi.

Simti cheile in buzunar. „Trebuia sa le fi lasat acasa”.

PS: Am scris aceasta poveste cu gandul la “Revolutia iubirii”, scrisa de Gaspar Gyorgy, desi nu este despre carte. Dar va invit sa cititi despre carte si povestile lui Gaspar despre relatii si iubire aici:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook4k
Facebook