Parenting

Povesti pe fuga

By  | 

Mie imi place sa scriu. Pentru cei care ma cunosc, asta nu mai e o noutate. Se intreaba poate de ce m-am lasat de blog. Soarta! Nu stiu, n-am raspuns.

Astazi insa vreau sa va impartasesc noua valenta a placerii mele pentru scris. Respectiv, incurajarea copilului sa iubeasca scrisul.

Asa ca, in timp ce copilul completeaza randuri de liniute, cifre sau litere de tipar (da, stiu, nu s-a schimbat nimic in ultimii dzeci de ani de invatamant romanesc – inca suntem la nivelul de “aveti de scris o pagina cu …”), mami scrie (de mana, cu stiloul, cat mai la clasa I) povesti. Mai degraba ceva din seria “momente, schite, povestiri”, varianta prescurtata)

 Sa nu va ganditi ca am timp (ca mi se da timp) de gandire, de infrumusetare. Povestile trebuie sa fie la minut, pardon – la secunda, mai ceva decat cafeaua instant. Si trebuie sa si citesc primele randuri. Sa spun cum va continua, eventual sa scriu cu aceeasi viteza cu care inventez. La taste poate mi-ar mai fi iesit, dar buclele pe hartie nu curg la fel de repede.

Dar macar la final primesc “Mi-a placut. Mai vreau”.

Asa ca, iata prima dintre aceste “povesti” de la care mi s-au tras toate ponoasele, de am ajuns la trei – patru pe – era sa zic seara, dar e de fapt cat jumatate de pagina de liniute.

“A fost odata ca niciodata un baietel ce descoperea ce minunatii se ascund in spatele semnelor pe care le scria pe foaie.
Cifra 7 insemna cele sapte zile din saptamana.
Cifra 5 era egala cu degetele de la o mana.
Cifra 2 – cei doi ochisori.
Cifra 1 – Soarele de pe cer.
Iar 10 – nota pe care si-o dorea la scoala”.

Zambiti, oameni buni, mai ales cei care n-ati ajuns la acest stadiu. Mi-am amintit (ca in liceu) ce al naibii de greu este sa scrii un cuvant fara sa ridici stiloul de pe foaie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enjoy this blog? Please spread the word :)

Facebook
Facebook